„Nu mai faci nimic, ai grijă de nepoții mei!” – Povestea unei bunici românce între sacrificiu și regăsire

— Mamă, tu oricum nu mai faci nimic acum. Nu poți să ai grijă de copii o săptămână? — vocea Katalinei răsuna în telefon cu o nerăbdare pe care nu o mai auzisem până atunci. M-am uitat pe fereastră, la cireșul bătrân din curte, și am simțit cum inima mi se strânge. De-abia ieșisem la pensie după 38 de ani ca educatoare, iar lumea părea să creadă că viața mea s-a terminat odată cu ultimul clopoțel.

— Katalina, știi că îi iubesc pe copii, dar… — am încercat să spun, dar m-a întrerupt.

— Dar ce? Nu mai ai serviciu, nu mai ai griji! Eu trebuie să plec la Viena pentru conferință, Mihai e la serviciu de dimineață până seara. Cine altcineva să stea cu ei?

Am simțit cum mi se urcă sângele în obraji. Nu era prima dată când familia presupunea că timpul meu nu mai valorează nimic. Când am închis telefonul, am rămas cu privirea pierdută în peretele alb din sufragerie. M-am întrebat: chiar nu mai sunt bună decât să fiu bonă?

A doua zi dimineață, casa s-a umplut de râsete și țipete. Maria, cea mică, a vărsat laptele pe covor, iar Vlad și Radu se certau pe telecomandă. M-am trezit alergând dintr-o cameră în alta, încercând să le fac pe plac tuturor. În timp ce spălam podeaua, mi-am adus aminte de planurile mele: voiam să merg la cursuri de pictură la Casa de Cultură, să citesc romanele pe care le-am tot amânat, să mă plimb prin parc fără grabă. Dar toate acestea păreau acum vise îndepărtate.

Seara, Mihai a venit acasă obosit. M-a întrebat dacă am făcut ciorbă și dacă am reușit să-i culc devreme pe copii. Am simțit cum mă sufoc între pereții casei lor, ca o umbră care nu mai are voie să viseze.

În a treia zi, Maria a făcut febră mare. Am stat toată noaptea lângă ea, cu termometrul în mână și ochii în lacrimi. Mi-am adus aminte de nopțile când eram tânără mamă și nu aveam pe nimeni aproape. Acum eram din nou singură cu o responsabilitate uriașă pe umeri.

A patra zi, am primit un mesaj de la prietena mea, Dorina: „Nu vii la atelierul de pictură? Te așteptăm!” Am privit telefonul cu regret. Am vrut să-i răspund că nu pot, că sunt captivă într-o poveste care nu mai e a mea.

În a cincea zi, Vlad a spart o vază veche de porțelan. În loc să țip sau să-l cert, am început să plâng. Copiii s-au speriat și au venit lângă mine. Radu m-a întrebat încet:

— Bunico, tu ești tristă?

Am dat din cap și l-am strâns în brațe. Pentru prima dată, mi-am dat voie să fiu vulnerabilă în fața lor.

Când Katalina s-a întors acasă, era grăbită și obosită. A intrat în bucătărie și a spus:

— Mulțumesc că ai stat cu ei! Sper că n-au fost prea obraznici.

Am privit-o drept în ochi și i-am spus:

— Katalina, te rog să mă asculți. Îi iubesc pe copii mai mult decât orice pe lume, dar și eu am nevoie de timp pentru mine. Nu sunt doar bunica lor sau mama lui Mihai. Sunt Elena și vreau să trăiesc și pentru mine.

A rămas uimită. Pentru prima dată, cred că m-a văzut cu adevărat.

— Dar… ce vrei să faci? — m-a întrebat stângaci.

— Vreau să merg la pictură, vreau să citesc, vreau să mă plimb prin parc fără să mă grăbesc. Vreau să fiu bunică din dragoste, nu din obligație.

A fost tăcere câteva secunde lungi. Mihai a intrat în cameră și ne-a privit nedumerit.

— Ce se întâmplă aici?

— Mama vrea timp pentru ea — a spus Katalina încet.

Mihai s-a uitat la mine ca și cum m-ar vedea pentru prima dată altfel decât ca pe un ajutor de nădejde.

— Ai dreptate, mamă… Niciodată nu te-am întrebat ce vrei tu cu adevărat.

În zilele următoare, ceva s-a schimbat în familie. Au început să mă întrebe dacă pot sau vreau să ajut, nu doar să presupună că trebuie. Am mers la atelierul de pictură cu Dorina și am simțit că reîncep să trăiesc pentru mine.

Acum mă uit la tabloul meu neterminat și mă întreb: oare câte femei ca mine au uitat cine sunt doar pentru că familia le-a pus eticheta de „bunică”? Când a fost ultima dată când v-ați întrebat mama sau bunica ce-și dorește cu adevărat?