Am dat afară fiul meu din casă și m-am mutat la nora mea: Povestea unei eliberări târzii

— Nu mai pot, Rareș! Nu mai pot să trăiesc în propria mea casă ca o străină! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el, fiul meu, stătea în prag cu privirea pierdută și mâinile încrucișate pe piept.

Era o seară de noiembrie, ploua mărunt, iar în sufrageria noastră mirosea a ceai de tei și a vechi. Rareș tocmai ridicase tonul la mine pentru a treia oară în acea zi, reproșându-mi că nu găsise cămașa preferată călcată. M-am uitat la el și am văzut nu bărbatul de 35 de ani care ar fi trebuit să fie, ci copilul răsfățat pe care l-am crescut cu prea multă grijă și prea puțină fermitate. În acel moment, ceva s-a rupt în mine.

— Dacă nu-ți convine, du-te unde vrei! Nu mai sunt servitoarea nimănui!

A rămas mut. Nici el nu se aștepta să mă audă spunând asta. Nici eu nu mă așteptam să am curajul. Dar era adevărul. De ani de zile mă simțeam ca o umbră în propria casă, mereu la dispoziția lui Rareș și a soției lui, Camelia. După ce soțul meu, Ion, a murit acum șapte ani, Rareș s-a întors acasă cu Camelia și fetița lor, Ilinca. La început am fost bucuroasă să-i ajut, dar încet-încet casa mea a devenit casa lor, iar eu doar o prezență tăcută care făcea curat, gătea și avea grijă de nepoată.

Camelia era singura care mă trata cu respect. De multe ori venea la mine în bucătărie și mă întreba dacă am nevoie de ceva sau dacă vreau să ieșim la plimbare. Dar Rareș… Rareș devenise tot mai distant, irascibil, mereu nemulțumit. Orice făceam era greșit: mâncarea prea sărată, hainele prost spălate, copilul prea răsfățat.

În acea seară, după ce i-am spus să plece, Rareș a ieșit trântind ușa. Camelia a venit la mine cu ochii mari:

— Ce s-a întâmplat?

— Nu mai pot, Camelia. Nu mai pot să trăiesc așa. Am nevoie de liniște.

Camelia m-a privit lung și mi-a spus încet:

— Dacă vrei, poți veni la mine câteva zile. M-am mutat cu Ilinca la mama după ce Rareș a început să fie tot mai nervos. Nu vreau ca Ilinca să crească într-o atmosferă toxică.

Am simțit cum mi se strânge inima. Să plec din casa mea? Să-l las pe Rareș singur? Dar apoi mi-am dat seama că nu mai era casa mea de mult timp. Era doar un loc unde eram tolerată.

A doua zi dimineață mi-am strâns câteva haine într-o geantă veche și am plecat cu Camelia și Ilinca. Pe drum, Ilinca m-a întrebat:

— Bunico, tu vii să stai cu noi?

— Da, puiule. Vin să stau cu voi.

În primele zile la Camelia m-am simțit ca un om nou. Nimeni nu țipa la mine, nimeni nu avea pretenții absurde. Camelia mă întreba mereu dacă vreau să mergem la piață împreună sau dacă vreau să gătesc ceva special pentru Ilinca. Pentru prima dată după mulți ani am simțit că sunt respectată.

Dar familia… Familia a reacționat ca la nebuni. Sora mea, Mariana, m-a sunat:

— Tu ai înnebunit? Cum să-ți dai afară copilul din casă? Ce-o să zică lumea?

— Lumea nu știe prin ce am trecut eu, Mariana! Lumea nu știe cum e să fii tratată ca o slugă în propria casă!

— Dar e fiul tău! Cum poți să faci una ca asta?

Am închis telefonul plângând. Toată viața am făcut ce trebuia „ca să fie bine”. Am tăcut când Ion venea beat acasă și mă jignea. Am tăcut când Rareș îmi vorbea urât. Am tăcut când Camelia plângea pe ascuns în baie. Am tăcut mereu.

Într-o seară, după ce Ilinca adormise, Camelia mi-a adus o cană cu ceai și s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Știi… și eu am vrut de multe ori să plec. Dar n-am avut curajul până acum. Îți mulțumesc că ai făcut primul pas.

Am izbucnit în plâns. Două femei rănite de același bărbat — fiul meu — găsindu-și liniștea una lângă alta.

Rareș nu m-a sunat niciodată să mă întrebe dacă sunt bine. A aflat unde stau și a venit într-o zi la ușa Cameliei:

— Mamă, hai acasă! Ce faci aici? Toată lumea râde de mine!

— Nu mă mai întorc, Rareș. Nu până nu înveți să respecți oamenii din jurul tău.

A plecat furios. Poate că într-o zi va înțelege. Poate că nu. Dar eu nu mai pot trăi pentru alții.

Acum, după luni de zile petrecute alături de Camelia și Ilinca, simt că am renăscut. Mergem împreună la piață, gătim prăjituri pentru Ilinca și râdem seara la televizor. Am început chiar să merg la biserică duminica dimineața — nu pentru iertare, ci pentru liniște.

Uneori mă gândesc cât de mult am pierdut din viață stând în umbra altora. Cât de mult m-am sacrificat pentru o familie care nu m-a văzut niciodată cu adevărat.

Dacă aș fi avut curajul acesta mai devreme… Oare câte femei ca mine trăiesc încă în tăcere? Oare cât timp trebuie să treacă până când ne dăm voie să fim fericite?