Nu era prințul la care visam: Povestea mea despre dragoste, trădare și curajul de a o lua de la capăt

— Zuzana, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc cu atâta minciună! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce Marek stătea pe canapea, cu ochii pierduți în ecranul telefonului. Nici măcar nu s-a uitat la mine. Am simțit cum inima mi se strânge, ca și cum cineva ar fi tras de ea cu ambele mâini, încercând să o smulgă din piept.

Totul a început acum doi ani, într-o cafenea mică din centrul Brașovului. Era început de toamnă, frunzele se jucau pe trotuar, iar eu îmi sorbeam cafeaua cu lapte, încercând să-mi adun gândurile după o zi grea la birou. Atunci l-am văzut pe Marek pentru prima dată: înalt, cu ochii verzi și zâmbetul acela care părea să promită totul. S-a așezat la masa mea fără să întrebe și a spus simplu: „Ai nevoie de cineva care să-ți spună că meriți mai mult.”

Am râs atunci, crezând că e doar un alt tip care vrea să mă cucerească. Dar m-a cucerit. Cu răbdarea lui, cu poveștile despre copilăria petrecută la țară, cu modul în care îmi aducea flori fără motiv. După câteva luni, m-am mutat la el. Părinții mei, Ileana și Gheorghe, n-au fost niciodată de acord. „Nu-l cunoști destul, Zuzana! Nu te grăbi!” îmi spunea mama la fiecare telefon.

Dar eu nu voiam să ascult. Eram îndrăgostită și sigură că Marek e alesul. Primele luni au fost ca un vis: excursii la munte, seri lungi cu vin și muzică veche, promisiuni șoptite la ureche. Apoi, încet-încet, ceva s-a schimbat. Marek a început să vină târziu acasă, să răspundă scurt la întrebări, să-și ascundă telefonul.

Într-o noapte, am găsit un mesaj pe telefonul lui: „Mi-e dor de tine. Când ne mai vedem?” Semnat: Adina. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. L-am confruntat pe loc.

— Cine e Adina?

A ridicat din umeri, fără să mă privească: — O colegă. Nu e ce crezi.

Dar știam că minte. În zilele următoare am devenit o umbră a mea: îi verificam telefonul, îi urmăream mișcările, mă uitam la el ca la un străin. Între noi nu mai era nimic din ce fusese. Certurile au devenit zilnice. Eu plângeam, el tăcea sau pleca trântind ușa.

Părinții mei au aflat totul într-o duminică, când am venit acasă cu ochii umflați de plâns. Tata a izbucnit: — Ți-am spus că nu e pentru tine! Ce-ai de gând să faci acum?

Mama m-a luat în brațe și mi-a șoptit: — Oricât ai iubi pe cineva, dacă nu te respectă, nu merită lacrimile tale.

Dar nu puteam să plec. Încercam să-l schimb pe Marek, să-l fac să-și amintească de noi. Am acceptat umilințe, am iertat minciuni, m-am pierdut pe mine însămi încercând să salvez ceva ce nu mai exista.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Marek a plecat și nu s-a mai întors două zile. Atunci am știut că trebuie să aleg între mine și el. Am făcut bagajele și am plecat la părinți. Nu mi-a fost ușor. Zile întregi am stat în pat, privind tavanul și întrebându-mă unde am greșit.

Prietenii mei au încercat să mă scoată din casă: „Zuzana, viața merge înainte!” Dar eu nu voiam să aud nimic despre viitor. Mă simțeam vinovată că n-am ascultat de părinți, rușinată că am acceptat atâtea compromisuri.

Într-o dimineață, mama a venit lângă mine cu o cană de ceai:

— Fata mea, nu ești prima care suferă din dragoste. Dar dacă nu te ridici acum, când vei face-o?

Atunci am plâns în brațele ei ca un copil. Și am început încet-încet să mă regăsesc. Am reluat legătura cu prietenele mele vechi — Ana și Mihaela — am ieșit la plimbări lungi prin oraș, am mers la cursuri de pictură. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam.

Au trecut luni până când am putut privi spre trecut fără furie sau regret. Marek m-a sunat de câteva ori; nu i-am răspuns niciodată. Am învățat că uneori dragostea nu e suficientă dacă nu există respect și sinceritate.

Acum locuiesc singură într-o garsonieră micuță din Brașov. Îmi beau cafeaua dimineața privind pe geam la oameni grăbiți și zâmbesc gândindu-mă cât de mult m-am schimbat. Părinții mei sunt din nou mândri de mine; tata glumește că „acum știu să aleg bărbații”.

Uneori mă întreb dacă voi mai iubi vreodată cu aceeași intensitate. Poate că nu — dar știu sigur că data viitoare voi avea grijă mai întâi de mine.

Oare câte dintre noi trebuie să trecem prin durere ca să învățăm să ne prețuim? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?