Umbra secretelor: Ce am găsit în vechea cutie a mamei

— Nu te atinge de cutia aia, Ilinca! — vocea mamei răsuna și acum în mintea mea, deși ea nu mai era de mult printre noi. Stăteam în fața dulapului vechi din sufragerie, cu mâna tremurândă pe capacul unei cutii din lemn, acoperită cu praf și amintiri. Era o zi mohorâtă de noiembrie, iar ploaia bătea în geamuri ca un ceasornic al regretelor. După înmormântare, nu avusesem curajul să ating nimic din lucrurile ei. Dar astăzi, ceva mă împingea să deschid acea cutie, să aflu ce ascundea mama de atâția ani.

Am tras adânc aer în piept și am ridicat capacul. Înăuntru, printre câteva bijuterii ieftine și o batistă brodată, am găsit un teanc de scrisori legate cu o panglică roșie și o fotografie veche, îngălbenită. Pe spatele fotografiei era scris cu litere tremurate: „Pentru Ilinca, când va fi pregătită să afle adevărul.” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Cine era bărbatul din poză, care o ținea pe mama de mână? Nu era tata. Chipul lui mi-era complet străin.

Am rupt panglica și am început să citesc scrisorile. Primele rânduri m-au lovit ca un pumn în piept: „Dragă Maria, nu pot trăi fără tine, dar știu că nu putem fi împreună…” Erau scrisori de dragoste, pline de dor și disperare, semnate „Alin”. Numele acesta nu fusese niciodată rostit în casa noastră. Mama îmi spusese mereu că tata fusese singura ei iubire, că viața lor împreună fusese un basm simplu, dar fericit.

Am simțit cum lumea mea începe să se clatine. Am continuat să citesc, cu ochii în lacrimi. Scrisorile povesteau despre întâlniri pe ascuns, despre promisiuni și vise neîmplinite. Într-una dintre ele, Alin îi scria mamei că trebuie să aleagă între el și „familia pe care o are deja”. O frază mi-a înghețat sângele: „Dacă Ilinca ar ști cine îi este cu adevărat tată…”

M-am prăbușit pe podea, cu scrisorile strânse la piept. Oare tata știa? Oare toată copilăria mea fusese o minciună? Am simțit nevoia să vorbesc cu cineva, dar sora mea, Raluca, era plecată în Germania de ani buni și nu mai vorbisem decât rar, la telefon. Am sunat-o tremurând.

— Raluca, trebuie să vii acasă. E ceva ce trebuie să vezi… — vocea mi se frângea.

— Ce s-a întâmplat? — a întrebat ea speriată.

— Nu pot explica la telefon. E despre mama… și despre noi.

A doua zi, Raluca a intrat pe ușă cu ochii roșii de oboseală și teamă. I-am întins scrisorile fără să spun nimic. Le-a citit în liniște, apoi s-a uitat la mine cu o privire pe care nu i-o mai văzusem niciodată.

— Crezi că… tata nu e tata? — a șoptit ea.

— Nu știu ce să cred. Dar trebuie să aflăm adevărul.

Am decis să mergem la mătușa Ana, sora mamei, singura care ar fi putut ști ceva. Ne-a primit în bucătăria ei mică, unde mirosea a cozonac și cafea tare.

— Ana, te rugăm… spune-ne adevărul. Cine e Alin? — am întrebat direct.

Mătușa a oftat adânc și a început să plângă încet.

— Maria l-a iubit pe Alin înainte să-l cunoască pe tatăl vostru. Dar părinții noștri au forțat-o să se mărite cu el pentru că avea serviciu stabil la fabrică. Alin a plecat din sat… dar s-au revăzut după ani. Nu știu dacă… dacă una dintre voi e fiica lui Alin. Maria n-a vrut niciodată să facem teste sau să vorbim despre asta. A zis că familia e mai mult decât sânge.

Cuvintele mătușii au căzut ca un blestem peste noi. Ne-am întors acasă fără răspunsuri clare, doar cu și mai multe întrebări. Raluca voia să facem teste ADN. Eu nu eram sigură că vreau să aflu adevărul până la capăt.

În zilele următoare, am început să văd altfel fiecare amintire din copilărie: privirile mamei când tata ridica vocea la noi, tăcerile lungi la mesele de duminică, felul în care mă mângâia pe păr când credea că dorm…

Într-o seară, tata a venit acasă mai devreme decât de obicei. M-am uitat la el altfel — ca la un străin care mi-a fost aproape toată viața.

— Ilinca, ce ai? Pari abătută… — m-a întrebat el.

— Tata… ai iubit-o pe mama? — am întrebat fără ocolișuri.

A tăcut mult timp înainte să răspundă.

— Am iubit-o cum am știut eu… dar cred că ea n-a fost niciodată cu adevărat a mea.

Am izbucnit în plâns și i-am arătat scrisorile. Tata le-a citit fără să clipească.

— Știam despre Alin. Știam că inima ei era împărțită. Dar v-am crescut ca pe fetele mele pentru că asta era datoria mea și pentru că v-am iubit din tot sufletul.

M-am simțit mică și vinovată pentru toate momentele când l-am judecat aspru sau când am crezut că nu-i pasă destul.

Au trecut luni de atunci. Raluca a făcut testul ADN; eu nu am avut curajul. Rezultatul a arătat că ea era fiica lui tata biologic; eu nu eram. Am simțit că pământul mi se surpă sub picioare. Dar tata m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Sângele nu contează atât cât contează dragostea pe care ți-o dă cineva zi de zi.

Acum privesc altfel familia mea: imperfectă, plină de răni și secrete, dar totuși familie. M-am întrebat adesea: dacă aș fi știut adevărul mai devreme, aș fi fost mai fericită? Sau unele secrete trebuie să rămână îngropate?

Poate că fiecare familie are o cutie veche plină de mistere. Îndrăznești să o deschizi? Sau e mai bine să trăiești cu jumătăți de adevăr?