Cinci ani am fost stâlpul familiei – azi, pentru prima dată, i-am cerut ajutor soțului meu. E acesta sfârșitul iubirii noastre?

— Nu mai pot, Rareș! Nu mai pot să duc totul singură! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătărie. Mâinile îmi erau reci, iar inima îmi bătea nebunește. Rareș, soțul meu, stătea la masa din sufragerie, cu privirea pierdută în ecranul telefonului. Nici măcar nu s-a uitat la mine.

— Ce vrei să spui? a întrebat el, fără să ridice ochii.

— Vreau să spui că azi nu mai avem bani nici de pâine. Că am plătit rata la bancă, am achitat grădinița lui Vlad și nu mi-au mai rămas decât 20 de lei în portofel. Rareș, te rog… ai putea să mă ajuți măcar luna asta?

A ridicat privirea spre mine pentru prima dată după mult timp. În ochii lui am văzut ceva ce nu mai văzusem niciodată: o combinație de rușine, furie și neputință. S-a ridicat brusc de pe scaun, trântind telefonul pe masă.

— Și eu ce vrei să fac? Să mă duc să fur? N-am găsit nimic până acum! Știi bine că nu e vina mea că m-au dat afară!

M-am prăbușit pe un scaun, simțind cum lacrimile îmi curg pe obraji. Cinci ani. Cinci ani în care am tras de mine ca să nu-i lipsească nimic lui Vlad, să nu simtă că părinții lui nu pot să-i ofere o copilărie normală. Cinci ani în care Rareș a încercat să-și găsească un rost după ce fabrica la care lucra s-a închis. La început l-am susținut, l-am încurajat să-și urmeze visul de a deveni fotograf. Am crezut în el mai mult decât a crezut el însuși.

Dar timpul a trecut. Proiectele au venit rar, banii și mai rar. Eu am acceptat ore suplimentare la birou, am făcut traduceri noaptea, am renunțat la ieșiri cu prietenele și la orice mic răsfăț. Totul pentru familie. Pentru noi.

— Rareș, nu vreau să ne certăm… Dar nu mai pot! Nu mai pot să fiu singură în povestea asta! am spus printre suspine.

El s-a apropiat încet și mi-a pus mâna pe umăr.

— Știu că ți-e greu… Dar nici mie nu-mi e ușor. Crezi că-mi place să stau acasă? Crezi că nu mă simt inutil?

Am tăcut. Nu voiam să-l rănesc mai mult decât era deja rănit. Dar simțeam că mă sufoc. În fiecare zi mă trezeam cu gândul că trebuie să fiu puternică pentru Vlad, pentru Rareș, pentru toți. Dar cine era puternic pentru mine?

Seara, după ce Vlad a adormit, Rareș a venit lângă mine pe canapea. A încercat să mă ia în brațe, dar eu m-am tras ușor.

— De ce te îndepărtezi de mine? m-a întrebat cu voce stinsă.

— Pentru că nu mai știu cine suntem… Pentru că nu mai știu dacă suntem o echipă sau doar doi străini care împart aceeași casă.

A oftat adânc.

— Am încercat… Am trimis CV-uri peste tot. Nimeni nu mă vrea fără experiență în alt domeniu. Am fost la interviuri unde m-au privit ca pe un ratat. Nu ți-am spus ca să nu te îngrijorezi…

— Dar m-ai lăsat singură cu toate grijile! am izbucnit din nou.

A urmat o tăcere apăsătoare. Am simțit cum distanța dintre noi crește cu fiecare zi care trece fără speranță.

A doua zi dimineață, când m-am trezit, Rareș nu era acasă. Pe masă era un bilet: „Merg la piață să încerc să vând câteva fotografii. Poate reușesc să fac rost de ceva bani.”

Am rămas privind biletul minute în șir. Nu știam dacă să plâng sau să fiu mândră de el. Poate era prea târziu? Poate că rana dintre noi era deja prea adâncă?

Seara s-a întors obosit, cu ochii roșii de frig și de rușine.

— Am vândut două poze… Am făcut 50 de lei… Nu e mult, dar e un început…

L-am privit și mi-am dat seama cât de greu îi fusese să facă pasul acesta. Am simțit o undă de compasiune și vinovăție.

— Mulțumesc… i-am spus încet.

Ne-am îmbrățișat fără cuvinte. Dar între noi plutea încă întrebarea: cât timp putem rezista așa? Cât timp poate dragostea să supraviețuiască sub povara neputinței și a frustrării?

Poate că iubirea adevărată nu se măsoară în bani sau sacrificii, ci în curajul de a rămâne împreună când totul pare pierdut. Sau poate că uneori trebuie să ai curajul să recunoști când ceva s-a rupt iremediabil.

Oare câți dintre voi ați trecut prin asta? Cât poate duce o femeie înainte ca sufletul ei să cedeze? Unde se termină sacrificiul și unde începe uitarea de sine?