Când familia devine povară: Lupta mea pentru limite, bani și propria viață

— Iulia, iar nu vii la noi duminică? Ce ai de făcut așa important? Vocea soacrei mele, Mariana, răsună în telefon cu o insistență care mă face să-mi strâng pumnii pe lângă corp. E a treia oară săptămâna asta când mă sună să-mi spună ce are nevoie: ba să-i cumpăr medicamente, ba să-i duc niște acte la primărie, ba să merg cu ea la piață. De fiecare dată, simt cum mă sufoc puțin câte puțin.

— Mariana, am mult de lucru la birou… și trebuie să stau cu Vlad, are febră, încerc să-i explic, dar știu deja că nu contează. Pentru ea, orice motiv e doar o scuză.

— Lasă copilul cu mama ta! Ce, nu poate sta două ore fără tine? Și tu ești noră, nu? Așa se face într-o familie adevărată!

Închid telefonul cu un oftat adânc. Mă uit la Vlad, băiețelul meu de patru ani, care doarme agitat pe canapea. Mă simt vinovată că nu pot fi prezentă pentru el așa cum mi-aș dori. Mă simt vinovată că nu pot fi nici pentru mine. Tot timpul meu e împărțit între serviciu, copil și cerințele nesfârșite ale socrilor.

Când m-am căsătorit cu Radu, credeam că am găsit dragostea vieții mele. El e blând, muncitor, dar când vine vorba de părinții lui… devine alt om. Nu poate spune „nu”.

— Iulia, hai să mergem la ai mei sâmbătă. Mama a zis că are nevoie de ajutor la curățenie.

— Radu, abia am avut o săptămână grea. Nu putem să stăm acasă?

— Hai, te rog… Știi cum e mama dacă nu mergem.

Și iar mă trezesc făcând bagaje pentru Vlad, pregătind mâncare pentru drum, doar ca să ajungem într-un apartament mic din cartierul Titan unde Mariana ne așteaptă cu lista de treburi. Niciodată nu e destul: „Iulia, spală geamurile!”, „Iulia, fă tu salata că știi mai bine!”, „Iulia, vezi că s-a stricat robinetul din baie!”

Uneori mă întreb dacă nu cumva m-am născut doar ca să fiu la dispoziția altora. Mama mea mă sună rar. E bolnavă și locuiește la țară. Când îi spun prin ce trec, oftează:

— Fata mea, nu te lăsa călcată în picioare! Ai și tu viața ta!

Dar cum să-i explic lui Radu? Cum să-i spun că simt că mă pierd pe mine însămi?

Într-o seară, după ce Vlad adoarme greu din cauza tusei, îl găsesc pe Radu în bucătărie.

— Radu, trebuie să vorbim. Nu mai pot. Mama ta mă sună zilnic. Vrea bani pentru facturi, vrea să mergem la ea mereu… Eu nu mai am timp nici să respir!

Radu oftează și-și trece mâna prin păr.

— Știu… Dar ce vrei să fac? Sunt părinții mei…

— Și eu sunt soția ta! Și Vlad e copilul nostru! Nu vezi că nu mai avem timp pentru noi?

Se lasă liniștea între noi. Îl văd cum se frământă. Îl iubesc, dar simt că mă sufoc.

A doua zi dimineață primesc un mesaj de la Mariana: „Să nu uiți să-mi aduci banii pentru întreținere! Și vezi că mi s-a stricat televizorul.”

Mă uit la salariul meu din luna asta. Abia ne ajunge pentru rate și grădinița lui Vlad. Dar cum să-i spun „nu”? Dacă refuz, știu că va începe scandalul: „Nu vă pasă de noi! Voi aveți totul și noi nimic!”

Într-o zi de duminică, după ce am petrecut ore întregi făcând curat la Mariana acasă, mă prind plângând în baie. Mâinile îmi tremură pe mop. Mă uit în oglindă și nu mă mai recunosc: cearcăne adânci, ochi goi.

— Iulia, ce faci acolo? Hai că trebuie să speli vasele!

Nu mai pot. Simt că explodez.

— Mariana, gata! Nu mai pot! Nu sunt servitoarea nimănui!

Se uită la mine șocată.

— Cum vorbești așa cu mine? Eu te-am primit în familia noastră!

— M-ați primit ca pe o slugă! Nu mai vreau! Am și eu viața mea!

Radu intră în baie speriat.

— Ce s-a întâmplat?

— Radu, ori pui limite cu părinții tăi, ori eu plec! Nu mai pot trăi așa!

Liniște. Mariana începe să plângă teatral în sufragerie. Radu se uită la mine ca și cum l-aș fi trădat.

— Iulia… nu poți face asta…

— Ba pot! Pentru mine și pentru Vlad!

În noaptea aceea dormim fiecare în alt pat. A doua zi dimineață îmi fac bagajele și plec cu Vlad la mama mea la țară. Nu știu dacă e o decizie definitivă sau doar o pauză. Dar simt pentru prima dată după ani de zile că respir.

Radu mă sună zilnic. La început e furios:

— Cum poți să faci asta familiei mele?

Apoi vocea i se frânge:

— Îmi e dor de voi…

Îi spun că îl iubesc, dar nu mă mai întorc până nu pune limite clare cu părinții lui.

Trec două săptămâni până când vine la noi la țară. Îl văd schimbat: obosit, dar hotărât.

— Iulia… am vorbit cu mama. A fost greu. A plâns, m-a șantajat emoțional… Dar i-am spus clar: viața noastră e aici, cu tine și Vlad. O vom ajuta când putem, dar nu mai suntem la dispoziția ei.

Îl îmbrățișez plângând. Poate că nu va fi ușor nici de acum înainte. Dar știu că am făcut primul pas spre libertate.

Mă uit la Vlad care se joacă fericit în curte și mă întreb: Oare câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” înainte să ne pierdem pe noi înșine?