Nu-ți vei mai vedea niciodată nepoții: O poveste despre iertare și speranță

— Nu-i vei mai vedea niciodată, să știi! Nici pe Vlad, nici pe Ilinca! Ai înțeles? — vocea Mirelei răsuna în telefon, spartă de furie și lacrimi. Am rămas cu receptorul în mână, cu inima bătându-mi nebunește, incapabilă să scot un sunet. M-am prăbușit pe scaunul din bucătărie, printre farfurii nespălate și miros de cafea rece, simțind cum lumea mea se destramă într-o clipă.

Nu știu dacă ați simțit vreodată cum e să-ți fie smuls ceva ce iubești mai mult decât propria viață. Nepoții mei erau tot ce aveam mai drag. După ce băiatul meu, Radu, s-a însurat cu Mirela, viața noastră de familie a devenit un câmp de bătălie tăcut. Eu, mama care nu știe să tacă la timp, și Mirela, nora care nu accepta niciun sfat. Radu încerca să ne împace, dar mereu rămânea prins la mijloc.

— Mama, te rog, încearcă să nu-i mai spui Mirelei cum să crească copiii… — mă ruga el într-o seară, cu voce stinsă.

— Dar nu vezi că îi lasă prea mult la televizor? Că nu le dă supă caldă la prânz? — îi răspundeam eu, cu inima strânsă de griji.

— Sunt copiii ei, mama… — ofta el, iar eu simțeam cum mă îndepărtez de el cu fiecare discuție.

Adevărul e că nu știam să mă opresc. Îmi era teamă că nepoții mei vor crește fără dragostea și grija pe care le-am dat eu băiatului meu. Poate am fost prea insistentă, poate am uitat că Mirela are și ea o inimă care doare.

În ziua aceea fatidică, după ce am primit telefonul, am stat ore întregi pe canapea, privind la pozele cu Vlad și Ilinca. Îmi aminteam cum alergau prin curte vara trecută, cum râdeau când le citeam povești la culcare. Am plâns până m-au lăsat puterile. Vecina mea, tanti Mariana, a venit să mă vadă.

— Ce-ai pățit, Marioara? Pari o umbră… — m-a întrebat ea, aducând o tavă cu plăcinte calde.

— Mirela mi-a spus că nu-mi voi mai vedea nepoții… — am șoptit eu printre suspine.

— Of, draga mea… poate s-o răzgândi. Dar tu… ai încercat să vorbești cu ea?

— Cum să vorbesc? Nici nu-mi răspunde la telefon! — am izbucnit eu.

Zilele au trecut greu. Casa era prea mare și prea tăcută. M-am trezit că vorbesc singură prin bucătărie sau că ascult mesajele vechi de pe telefon doar ca să le aud vocile. Radu m-a sunat după o săptămână.

— Mama… e greu și pentru mine. Mirela e foarte supărată. Zice că ai jignit-o când ai spus că nu știe să fie mamă…

Mi-am dat seama atunci cât rău pot face cuvintele spuse la nervi. Nu-mi mai aminteam exact ce am zis, dar știam că am rănit-o. Și pe Radu l-am rănit. Am început să scriu scrisori pe care nu aveam curajul să le trimit:

„Dragă Mirela,
Îmi pare rău pentru tot ce am spus. Poate am uitat că și tu ești mamă și suferi pentru copiii tăi. Mi-e dor de Vlad și Ilinca. Mi-e dor de tine și de Radu…”

Am pus scrisorile într-un sertar și am continuat să aștept. Într-o zi, am văzut-o pe Mirela în piață. Era cu Ilinca de mână. M-am apropiat încet, cu inima cât un purice.

— Bună ziua… — am spus timid.

Mirela s-a uitat la mine rece, iar Ilinca s-a ascuns după fusta ei.

— Nu avem ce discuta — a zis Mirela scurt și a plecat grăbită.

Am simțit că mă prăbușesc din nou. Oamenii din piață se uitau la mine cu milă sau curiozitate. Am mers acasă și m-am închis în cameră. În acea noapte am visat că Vlad mă striga: „Mamaie! Unde ești?” M-am trezit plângând și am știut că trebuie să fac ceva.

Am mers la biserică duminica următoare. M-am rugat pentru iertare și pentru puterea de a schimba ceva. Preotul m-a văzut plângând după slujbă.

— Ce te apasă atât de tare, Marioara?

I-am povestit totul. El mi-a spus:

— Iertarea începe cu tine însăți. Scrie-i Mirelei din nou. Spune-i tot ce simți fără reproșuri.

Așa am făcut. I-am scris o scrisoare lungă în care nu am cerut nimic, doar i-am spus cât îmi lipsesc copiii și cât îmi pare rău pentru tot ce am greșit. Am pus scrisoarea în cutia lor poștală.

Au trecut două săptămâni fără niciun semn. Într-o seară, când deja îmi pierdusem speranța, cineva a bătut la ușă. Era Radu.

— Mama… Mirela a citit scrisoarea ta. A plâns mult. Vrea să vorbiți… dar te rog, fără reproșuri.

Am simțit cum mi se luminează sufletul. A doua zi am mers la ei acasă tremurând toată. Mirela m-a primit în prag cu ochii roșii de plâns.

— Marioara… mi-a fost greu fără tine… Dar nu pot uita tot ce s-a întâmplat peste noapte…

Am stat ore întregi de vorbă. Am plâns amândouă, ne-am spus durerile și temerile. Am promis că voi încerca să fiu mai puțin critică și mai mult sprijin pentru ei.

Nu a fost ușor să refacem legătura pierdută. Vlad și Ilinca au fost reticenți la început, dar încet-încet au început să vină din nou la mine în vizită. Am învățat să-i ascult pe Radu și Mirela fără să judec și să-mi țin părerile pentru mine atunci când nu sunt cerute.

Acum, când îi văd jucându-se prin curte sau când Ilinca mă ia de mână și îmi spune „te iubesc, mamaie”, simt că viața mi-a dat o a doua șansă.

Dar mă întreb: câți dintre noi pierdem legături prețioase din cauza orgoliului sau a cuvintelor spuse la nervi? Oare câte familii se destramă pentru că uităm să ascultăm și să iertăm? Poate povestea mea îi va face pe alții să-și caute împăcarea înainte de a fi prea târziu.