În umbra blocului: Povestea Anei din cartierul Titan

— Ana, nu mai ești bună de nimic! Ți-am spus de atâtea ori că Radu are nevoie de liniște, nu de scandaluri!
Vocea Lidiei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn. Încercam să nu plâng, să nu-i dau satisfacția asta. Radu stătea la masă, cu ochii în telefon, absent.
— Lidia, te rog… Nu mai pot azi, am avut o zi grea la serviciu…
— Nu mă interesează! Dacă nu poți să ai grijă de casă și de bărbatul tău, atunci cine?
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a mia oară când auzeam aceleași reproșuri. De când ne-am mutat în apartamentul lor din Titan, viața mea devenise un șir nesfârșit de compromisuri. Radu nu mai era bărbatul blând pe care îl cunoscusem la facultate. Se schimbase încet, sub influența mamei lui.

În acea seară ploioasă de octombrie, am găsit din greșeală mesajele. Căutam o factură în sertarul din hol și am dat peste un carnețel cu notițe scrise de mână. Erau planuri despre apartament, despre bani, despre „cum să scape de Ana fără scandal”. Am simțit cum mi se taie respirația. Am intrat în dormitor, unde Radu butona televizorul.

— Ce-i asta? am întrebat cu vocea gâtuită, fluturând carnețelul.
Radu s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost o străină.
— Nu e treaba ta. Lasă prostiile.
— Cum adică nu e treaba mea? E vorba despre mine! Despre viața mea!
Lidia a apărut în ușă, cu privirea rece.
— Ana, nu mai face circ. Dacă nu-ți convine, ușa e acolo.

Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Blocul era tăcut, doar ploaia bătea în geamuri. M-am gândit la fiica mea, Ilinca, care dormea liniștită în camera ei roz. Pentru ea am răbdat totul: jignirile, indiferența lui Radu, privirile tăioase ale Lidiei. Dar cât mai puteam să rezist?

A doua zi dimineață, la cafea, Lidia a început iar:
— Să știi că Radu merită ceva mai bun. O femeie care să-l susțină cu adevărat.
Radu a dat din cap aprobator.
— Ana, poate ar trebui să te gândești ce vrei cu adevărat. Nu merge așa.

Am simțit că mă sufoc. La serviciu, la contabilitate, colegele mă întrebau mereu de ce sunt tristă. Nu le-am spus niciodată adevărul. Mi-era rușine că nu pot avea o familie „normală”, ca în pozele de pe Facebook.

Într-o duminică, Ilinca a venit la mine cu ochii mari:
— Mami, de ce plângi mereu?
Atunci am știut că nu mai pot continua așa. Am început să pun bani deoparte, să caut chirii pe internet. Seara târziu, când toți dormeau, visam la o garsonieră mică doar pentru noi două.

Dar Lidia simțea că ceva se schimbă.
— Ce tot faci la calculator? Nu cumva vrei să ne lași cu copilul?
— Nu vă las cu nimic! Ilinca e fata mea!
Radu a ridicat vocea:
— Dacă pleci, să știi că nu te ajut cu nimic! Să nu crezi că poți lua copilul fără luptă!

Am simțit că mă prăbușesc. Dar într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am strâns câteva haine într-o geantă și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Am mers la sora mea, Simona, care locuia tot în Titan.

— Ana, ai făcut bine! Nu mai plânge… O să fie greu la început, dar o să vezi că poți!
Am dormit prima dată liniștită după ani întregi. Dimineața am sunat la serviciu și le-am spus adevărul: divorțez. Colegele m-au îmbrățișat și mi-au spus că sunt curajoasă.

Au urmat luni grele: avocați, procese, vizite la psiholog pentru Ilinca. Radu încerca să mă facă să cedez:
— O să-ți pară rău! Nimeni n-o să te mai vrea cu un copil după tine!
Dar Simona era mereu lângă mine.

Într-o zi, Ilinca mi-a spus:
— Mami, aici e liniște. Îmi place.
Atunci am știut că am făcut alegerea corectă.

Acum stau într-o garsonieră mică, dar luminoasă. Încă mă sperie singurătatea uneori. Încă mă întreb dacă puteam face altfel. Dar când o văd pe Ilinca zâmbind fără teamă, știu că am ales bine.

Oare câte femei trăiesc încă în umbra unor așteptări care nu sunt ale lor? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Aștept să-mi spuneți povestea voastră…