Mi-a spus că vom muri de foame fără el. Un an mai târziu, eram proprietara afacerii lui.

— Ana, nu mai are rost. Pleacă! Nu vezi că nu mai e nimic între noi? — vocea lui Sorin răsuna ca un ecou gol în sufrageria noastră, unde fiecare colț păstra încă urmele unei vieți împreună. Mă uitam la el, la ochii lui reci, la valiza pe care mi-o aruncase la picioare. În spatele lui, o siluetă subțire, cu părul vopsit blond platinat, zâmbea ironic. Nu o cunoșteam, dar știam cine era: noua lui iubire.

— Și Vlad? Ce faci cu fiul tău? — am întrebat cu vocea tremurândă.

— Vlad e destul de mare să înțeleagă. Poate să stea cu tine. Dar să nu te aștepți la nimic de la mine. O să muriți de foame fără mine! — a spus Sorin, trântind ușa în urma mea.

Așa am ajuns, într-o seară rece de noiembrie, pe trotuarul din fața blocului nostru din Ploiești, cu un copil de zece ani care mă ținea de mână și două genți cu haine. Am simțit că mă prăbușesc. Nu aveam unde să mergem. Mama murise de câțiva ani, iar tata era bolnav și nu putea să ne primească. Prietenii? Majoritatea dispăruseră când aflaseră că Sorin are bani și influență.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Am dormit pe la o verișoară într-o garsonieră mică, iar Vlad plângea noaptea, întrebându-mă dacă o să ne întoarcem acasă. Am încercat să-mi găsesc un job, dar CV-ul meu era plin de pauze — Sorin nu mă lăsase niciodată să lucrez, spunând că „femeia trebuie să stea acasă”.

Într-o zi, am trecut pe lângă sediul firmei de transporturi pe care o construisem împreună cu Sorin la începuturile noastre. M-am uitat la logo-ul vechi și mi-am amintit cum stăteam nopțile să facem facturi și să răspundem la telefoane. Dar numele meu nu apărea nicăieri — totul era pe numele lui.

Am început să caut orice fel de muncă: am spălat scări de bloc, am făcut curățenie în birouri, am vândut flori în piață. Orice ca să-i pot pune lui Vlad ceva pe masă. Într-o seară, după ce Vlad a adormit flămând pentru că nu aveam decât o felie de pâine uscată, am plâns până nu am mai avut lacrimi. Atunci mi-am jurat că nu o să mă las doborâtă.

Am început să citesc tot ce găseam despre afaceri și transporturi. Am mers la bibliotecă și am cerut ajutorul unei foste colege de liceu, Irina, care lucra la o firmă concurentă. Ea m-a ajutat să înțeleg cum funcționează licitațiile și contractele. Am început să fac voluntariat la o asociație care ajuta femeile abuzate și acolo am cunoscut-o pe doamna Lidia, o avocată care mi-a spus:

— Ana, ai drepturi! Poți să ceri partajul pentru tot ce ați construit împreună.

Nu-mi venea să cred că mai am vreo șansă. Dar Lidia m-a ajutat să strâng dovezi: emailuri, facturi semnate de mine, martori care știau că eu făceam toată contabilitatea firmei la începuturi. Procesul a durat luni întregi. Sorin a venit la tribunal cu noua lui iubită și a râs când m-a văzut:

— Ce vrei tu? Nu ai făcut nimic! Fără mine nu ești nimic!

Dar judecătoarea a văzut altfel lucrurile. Mi s-a recunoscut dreptul la jumătate din firmă și din bunurile dobândite în timpul căsătoriei. Sorin a făcut scandal, a amenințat că mă distruge, dar legea era de partea mea.

Când am intrat prima dată în biroul directorului — biroul unde altădată nu aveam voie decât să aduc cafeaua — am simțit că tremur din toate încheieturile. Angajații mă priveau cu suspiciune sau cu milă. Unii îmi șopteau:

— Doamna Ana, dacă aveți nevoie de ajutor…

Am muncit dublu ca să demonstrez că pot. Am renegociat contracte pierdute de Sorin din cauza neglijenței lui și a cheltuielilor făcute pentru noua lui viață luxoasă. Am adus clienți noi și am reușit să scot firma din datorii. Vlad venea după școală la birou și mă ajuta cu hârtiile sau îmi desena fluturași pe post-it-uri ca să mă înveselească.

Într-o zi, Sorin a venit furios la sediu:

— Nu ai dreptul! Firma asta e a mea!

— Nu mai este doar a ta, Sorin. Și dacă vrei s-o vezi prosperând, ar fi bine să accepți situația.

A plecat trântind ușa, exact ca atunci când m-a dat afară din casă.

Un an mai târziu, eram proprietara majoritară a firmei. Sorin pierduse tot: iubita îl părăsise pentru un alt bărbat cu mai mulți bani, iar el rămăsese singur și falit.

Într-o seară târzie, stând cu Vlad la masa din bucătăria noastră micuță dar luminoasă, mi-am dat seama cât de mult m-am schimbat. Nu mai eram femeia speriată care accepta orice pentru un strop de siguranță.

M-am ridicat din cenușa propriei vieți și am construit ceva nou pentru mine și pentru copilul meu.

Mă întreb uneori: câte femei rămân captive în relații toxice doar pentru că li se spune că nu pot reuși singure? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne luăm viața înapoi?