Tăcerea care ne desparte: O familie românească sub povara economiilor

— Nu mai avem de ales, Irina. De mâine, mâncăm doar pâine cu cartofi. O lună întreagă. Trebuie să strângem cureaua, altfel nu ieșim la liman.

Vocea lui Lucian a căzut ca o secure pe masa din bucătărie. Copiii, Ana și Vlad, au amuțit cu lingurile în aer, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Era martie, încă frig în apartamentul nostru din Ploiești, iar caloriferele abia dădeau căldură. M-am uitat la Lucian, dar privirea lui era de piatră. Nu mai era loc de discuții.

— Dar copiii… au nevoie de legume, de fructe, am încercat eu să protestez, vocea tremurându-mi.

— Nu avem bani, Irina! Nu vezi? Facturile s-au dublat, salariul meu abia acoperă chiria și ratele. Ori facem asta, ori ajungem pe drumuri!

Am tăcut. În mine se dădea o luptă între frică și furie. Cum ajunsesem aici? Aveam o viață decentă cândva. Lucian lucra la combinat, eu la o farmacie. Dar combinatul a dat oameni afară, iar el a rămas cu un salariu mic la pază. Eu am fost dată afară când farmacia s-a închis. De atunci, totul a fost o luptă: pentru bani, pentru liniște, pentru demnitate.

Seara aceea a fost începutul unei luni de coșmar. Dimineața pregăteam sandvișuri cu margarină pentru copii. La prânz fierbeam cartofi și îi zdrobeam cu sare. Seara, pâine prăjită cu ceapă. Ana plângea uneori la masă.

— Mami, nu mai avem iaurt? Sau mere?

Îmi mușcam buzele să nu plâng.

— O să avem curând, puiule. Acum trebuie să fim puternici.

Lucian venea acasă tot mai tăcut. Se trântea pe canapea și se uita la televizor fără sunet. Îl simțeam cum se închide în el, cum se rupe de noi. Într-o seară l-am întrebat:

— Nu putem găsi altă soluție? Poate găsesc eu ceva de lucru…

— Ce să găsești? Cine te angajează la 43 de ani? Toți vor tinerețe și experiență pe bani puțini. Am încercat și eu peste tot.

M-am simțit inutilă. În fiecare zi mă uitam pe OLX după joburi: menaj, vânzătoare, îngrijitoare bătrâni. Nimic nu părea să meargă. Am început să mă simt captivă în propria casă, ca într-o celulă rece.

Într-o zi, Ana s-a întors de la școală cu ochii roșii.

— Ce s-a întâmplat?

— Colegii au râs de mine că miros a ceapă și că am haine vechi…

Am strâns-o la piept și am simțit cum mă sufoc de neputință. Vlad nu spunea nimic, dar îl vedeam cum se retrage în camera lui și nu mai vorbește cu nimeni.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, m-am dus la Lucian.

— Nu mai pot așa! Ne pierdem copiii! Ne pierdem pe noi!

El a oftat adânc.

— Crezi că mie îmi e ușor? Crezi că nu mă doare când îi văd așa? Dar ce vrei să fac? Să fur?

— Nu! Dar nu putem trăi doar ca să supraviețuim! Trebuie să găsim o cale…

A doua zi am ieșit din casă fără țintă. Am mers pe stradă până la piață. Am văzut o bătrână care vindea verdeață din grădină. M-am apropiat timid:

— Nu aveți nevoie de ajutor? Să vă ajut să vindeți?

M-a privit lung.

— Dacă vrei să mă ajuți la grădină, te plătesc cu legume.

Am acceptat imediat. În fiecare dimineață mergeam la marginea orașului și săpam pământul cu mâinile goale. Mâinile mi s-au crăpat, spatele mă durea, dar aduceam acasă ceapă verde, salată și ridichi pentru copii.

Lucian m-a privit ciudat când am venit prima dată cu sacoșa plină.

— Ai muncit pentru astea?

— Da. Pentru Ana și Vlad.

Nu a spus nimic. Dar în acea seară a mâncat cu poftă salata făcută de mine.

Luna a trecut greu. Copiii au început să zâmbească din nou când au văzut verdeața pe masă. Eu am simțit că respir din nou. Dar tăcerea dintre mine și Lucian rămânea ca un zid rece.

Într-o noapte l-am găsit plângând în baie. Nu l-am mai văzut niciodată așa slab.

— Mi-e frică… Mi-e frică să nu vă pierd… Mi-e frică să nu ajungem pe drumuri…

L-am îmbrățișat și am plâns împreună până dimineața.

Acum lucrurile nu sunt perfecte. Încă ne chinuim cu banii, încă ne certăm uneori din nimicuri. Dar am învățat că tăcerea ne poate distruge mai tare decât lipsurile materiale. Am început să vorbim mai mult între noi, să ne spunem temerile și speranțele.

Mă întreb adesea: câte familii trăiesc aceeași tăcere grea ca a noastră? Câte mame își mușcă buzele ca să nu plângă în fața copiilor? Poate dacă am vorbi mai mult despre asta, n-ar mai fi atât de rușinos să recunoști că ai nevoie de ajutor…