Umbra unei rochii de mireasă: Povestea unei mame vitrege din România

— Nu vreau să vii la nuntă, Katarina. Nu are rost să ne prefacem că suntem o familie, când știm amândouă că nu suntem.

Cuvintele Irinei încă îmi răsună în minte, ca un ecou care nu vrea să se stingă. Mâinile îmi tremură pe marginea băncii din parcul pustiu, acolo unde m-am refugiat în ziua în care ar fi trebuit să fiu la brațul soțului meu, printre invitați, cu ochii umezi de fericire pentru fata pe care am crescut-o de la zece ani. Dar astăzi, rochia mea elegantă stă agățată pe umeraș, iar eu port doar o haină groasă și o eșarfă veche, încercând să mă ascund de frig și de rușine.

Nu știu unde am greșit. Sau poate știu, dar nu vreau să recunosc. Poate că niciodată nu am fost destul de bună pentru Irina. Poate că nu am știut să-i alin dorul de mama ei, plecată prea devreme, sau poate că am încercat prea mult să-i fiu prietenă când ea avea nevoie doar de liniște. Dar am iubit-o ca pe copilul meu, chiar dacă nu mi-a spus niciodată „mamă”.

— Tata, de ce trebuie să vină și ea? Nu e mama mea! — vocea Irinei răsuna din camera ei, cu ani în urmă, când abia mă mutasem la ei. Îl auzeam pe Sorin încercând să-i explice că suntem o familie acum, dar ușa rămânea mereu între noi.

Anii au trecut cu pași mici și grei. Am fost la serbările ei de la școală, i-am făcut prăjituri preferate, am stat nopți întregi lângă patul ei când avea febră. Dar mereu simțeam un zid invizibil între noi. Când a intrat la facultate la București, m-am bucurat pentru ea ca orice mamă. I-am trimis pachete cu zacuscă și plăcinte, i-am scris mesaje lungi cu sfaturi și griji. Răspunsurile ei erau scurte, politicoase, dar reci.

Când Sorin a murit acum trei ani, am crezut că ne vom apropia. Am plâns împreună la înmormântare, ne-am ținut de mână în fața crucii proaspete. Dar după aceea, Irina a început să vină tot mai rar acasă. La Crăciun trimitea doar un mesaj sec: „Sărbători fericite”.

Acum două luni am aflat de nuntă de la vecina noastră, doamna Lidia. „Ce frumos! Irina se mărită! S-a anunțat deja pe Facebook!” Am simțit cum mi se taie respirația. Am așteptat zile întregi o invitație care nu a venit niciodată. Într-un final, am sunat-o.

— Irina, aș vrea să știu dacă pot să te ajut cu ceva pentru nuntă… — vocea mea era stinsă.

— Katarina… nu cred că e cazul. E o zi pentru familie. Și… tu ai fost mereu drăguță cu mine, dar… nu ești mama mea.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Am închis telefonul și am plâns ore întregi. M-am gândit la toți anii în care am încercat să-i fiu aproape, la toate momentele în care am sperat că mă va accepta. Dar astăzi, în ziua nunții ei, sunt doar o străină.

În parc trec oameni grăbiți, cu flori sau baloane colorate. Mă uit la ceas: probabil acum Irina dansează primul vals cu soțul ei. Poate că râde cu prietenele ei sau își îmbrățișează socrii. Eu nu exist pentru ea.

În mintea mea se derulează scene din trecut: cum îi pieptănam părul înainte de școală; cum îi citeam povești seara; cum îi cumpăram rochia preferată pentru balul bobocilor. Toate aceste amintiri par acum fără sens.

M-am gândit să merg totuși la biserică, să stau undeva în spate și să o privesc de departe. Dar mi-a fost teamă că prezența mea ar strica bucuria tuturor. Și atunci am rămas aici, pe banca rece din parc.

O bătrână se așază lângă mine și mă privește cu blândețe.

— Ce-ai pățit, mamă? Pari tare necăjită…

Îi zâmbesc trist și dau din cap.

— Azi se mărită fata mea vitregă… și nu m-a invitat la nuntă.

Bătrâna oftează adânc.

— Știi… uneori copiii nu văd cât îi iubim până nu e prea târziu. Poate într-o zi va înțelege.

M-a durut să aud asta, dar poate are dreptate. Poate că într-o zi Irina va privi înapoi și va vedea toate lucrurile mici pe care le-am făcut pentru ea din dragoste.

Dar azi… azi sunt doar o umbră pe marginea vieții ei.

Îmi ridic privirea spre cerul cenușiu și mă întreb: oare cât valorează dragostea dacă nu e recunoscută? Oare familia se naște din sânge sau din inimile celor care aleg să iubească?

Voi ce credeți? Cine hotărăște cine face parte cu adevărat dintr-o familie?