Soacra de care toți se temeau – Povestea unei familii românești în pragul destrămării

— Nu știi nici măcar să faci o ciorbă ca lumea! Ai stricat totul, iar Radu al meu merită mai mult!
Vocea doamnei Viorica a spart liniștea duminicii ca un ciob aruncat pe gresia din bucătărie. Mâinile îmi tremurau pe lingura cu care încercam să servesc sarmalele, iar privirea soțului meu, Radu, era fixată în farfurie, ca și cum ar fi vrut să dispară în aburii oalei. Pe masa lungă, între farfurii cu smalț ciobit și pahare de vin ieftin, toți ceilalți membri ai familiei se făceau mici, evitând să mă privească.

M-am simțit din nou străină în propria casă. De când m-am măritat cu Radu, fiecare duminică era un examen pe care nu reușeam niciodată să-l trec. Soacra mea, Viorica, era stăpâna absolută a tradițiilor: totul trebuia făcut ca pe vremea ei, iar orice abatere era o ofensă personală.

— Lasă, mamă, poate data viitoare… a încercat Radu să spună ceva, dar Viorica l-a întrerupt cu un gest scurt.

— Nu te băga! Dacă nu-i spui tu, îi spun eu! Ce fel de femeie ești tu dacă nu știi să gătești? Ce-o să zică lumea? Că te-am luat de pe drumuri?

M-am ridicat încet de la masă și am ieșit pe balcon. Aerul rece de martie mi-a tăiat respirația, dar era mai ușor de suportat decât atmosfera din sufragerie. Am privit spre blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești și m-am întrebat cum am ajuns aici.

Când l-am cunoscut pe Radu la facultate, mi s-a părut că viața mea începe cu adevărat. El era blând, atent, visător — tot ce nu găsisem niciodată acasă la mine, unde tata bea și mama plângea mereu. Am crezut că familia lui va fi refugiul meu. Dar după nuntă, am descoperit că fiecare gest al meu era analizat și judecat: cum spăl vasele, cum calc cămășile, cum vorbesc cu vecinii.

În primele luni am încercat să mă adaptez. Am învățat rețete de la Viorica, am mers cu ea la piață la șase dimineața, am ascultat poveștile despre „cum era pe vremuri”. Dar orice făceam era greșit: ciorba prea acră, sarmalele prea moi, cozonacul prea uscat.

— Tu nu ai familie? Nu te-a învățat nimeni nimic? mă întreba Viorica aproape zilnic.

Radu încerca uneori să mă apere, dar era prins între două focuri. Îl vedeam cum se frământă noaptea, cum evită discuțiile incomode.

— E mama… Nu vrea decât binele nostru. Așa e ea… îmi spunea el șoptit.

Dar eu simțeam că mă pierd pe mine însămi. Într-o seară, după o altă ceartă la masă, am izbucnit:

— Radu, cât mai pot să rezist? De ce trebuie să fiu mereu vinovată pentru tot?

El a tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Dacă plecăm de aici, mama n-o să ne ierte niciodată…

Am rămas. Din frică. Din rușine. Din speranța că poate într-o zi voi fi acceptată.

Apoi a venit Paștele. Am muncit zile întregi: am vopsit ouăle cu foi de ceapă, am făcut drob după rețeta Vioricăi, am curățat casa până la ultima pată de praf. În ziua cea mare, Viorica a venit cu un coș plin de bunătăți și a început să inspecteze totul.

— Asta-i drob? Așa arată la tine acasă? a spus ea ridicând sprânceana.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am fugit în baie și am plâns în hohote. M-am uitat în oglindă și nu m-am mai recunoscut: ochii umflați, obrajii roșii de rușine și furie.

În acea noapte am decis că trebuie să schimb ceva. A doua zi dimineață am intrat în bucătărie unde Viorica pregătea cafeaua.

— Doamnă Viorica… vreau să vorbim.

Ea s-a uitat la mine surprinsă.

— Nu mai pot continua așa. Am încercat să vă mulțumesc mereu, dar simt că nu sunt niciodată destul de bună. Poate nu sunt nora ideală pe care v-o doriți, dar sunt soția lui Radu și merit respect.

A urmat o tăcere apăsătoare. Pentru prima dată am văzut-o pe Viorica ezitând.

— Fata mea… eu doar vreau ce-i mai bun pentru băiatul meu…

— Și eu vreau să fim o familie adevărată. Dar nu pot trăi mereu cu frica de a greși.

Nu știu dacă m-a înțeles atunci sau dacă doar a obosit să lupte cu mine. Dar ceva s-a schimbat: nu m-a mai criticat atât de des. Radu a început să fie mai prezent lângă mine. Am început să gătesc pentru noi doi fără teama că voi fi judecată la fiecare pas.

Au trecut ani de atunci. Relația cu Viorica nu e perfectă — încă mai are momente când oftează sau aruncă o privire tăioasă — dar am învățat să nu mă mai pierd pe mine însămi pentru a-i face pe plac altora.

Uneori mă întreb: Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi ne sacrificăm liniștea doar pentru a fi acceptate într-o familie care nu ne vrea cu adevărat? Poate că e timpul să vorbim deschis despre asta…