Când familia devine povară: Lupta mea pentru limite, loialitate și propria viață

— Irina, nu poți să fii atât de egoistă! E mama mea, are nevoie de noi! vocea lui Vlad răsună în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mă uit la el, cu ochii umezi, și simt cum un nod mi se pune în gât. Nu mai știu dacă plâng de furie sau de neputință.

De șapte ani sunt căsătorită cu Vlad. L-am iubit pentru blândețea lui, pentru felul în care mă făcea să râd când totul părea pierdut. Dar, odată cu el, am primit și o familie care nu încetează să ne ceară: bani, timp, atenție, sacrificii. La început am crezut că e normal — suntem români, familia e totul. Dar cât poți să dai până te golești?

Soacra mea, doamna Mariana, a rămas văduvă acum trei ani. De atunci, fiecare problemă a ei a devenit problema noastră. Facturi neplătite? Suntem acolo. O țeavă spartă? Vlad fuge la ea în miez de noapte. O rețetă scumpă? Eu mă duc la farmacie. Și nu doar ea — și sora lui Vlad, Camelia, cu cei doi copii ai ei, vine mereu cu mâna întinsă: „Irina, n-ai putea să mă ajuți cu niște bani până la salariu? Știi tu cum e cu copiii…”

Am încercat să fiu înțelegătoare. Am crescut și eu într-o familie modestă din Bacău și știu ce înseamnă să nu ai. Dar diferența e că părinții mei nu mi-au cerut niciodată nimic. M-au lăsat să-mi trăiesc viața, să-mi fac greșelile și bucuriile mele.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat iar la mama lui pentru că „nu se descurcă singură cu centrala”, am rămas singură la masa din bucătărie. Am început să plâng în hohote. M-am întrebat: când a devenit viața mea o listă nesfârșită de datorii față de alții? Când am uitat să mai trăiesc pentru mine?

A doua zi dimineață, la cafea, am încercat să vorbesc cu Vlad.
— Vlad, trebuie să stabilim niște limite. Nu mai pot așa. Simt că nu mai am aer.
El m-a privit ca și cum i-aș fi spus că vreau să divorțăm.
— Irina, tu nu înțelegi! Fără familie ce suntem? Mama are doar pe mine! Camelia e singură cu copiii…
— Și eu? Eu pe cine am? Cine are grijă de mine?
A tăcut. S-a ridicat și a plecat la serviciu fără să mai spună nimic.

În acea zi am simțit pentru prima dată că sunt singură în propria mea căsnicie.

Au urmat luni de zile în care fiecare discuție despre bani sau timp se transforma într-o ceartă. Eu voiam să punem ceva deoparte pentru noi — poate un concediu la mare, poate să schimbăm mașina veche care abia mai pornea dimineața. Dar mereu apărea ceva urgent la familia lui Vlad.

Într-o duminică, Camelia a venit la noi fără să anunțe. Copiii ei alergau prin casă, răsturnând totul în cale. Camelia s-a așezat la masă și a început:
— Irina, știi că m-am gândit… poate mă ajuți cu niște bani pentru rechizite? Știi tu cum e cu școala…
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Camelia, nu mai pot. Chiar nu mai pot. Și noi avem nevoie de bani pentru noi.
Ea s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare cruzime din lume.
— Nu-mi vine să cred! După tot ce a făcut mama pentru voi…
Am izbucnit:
— Ce a făcut mama ta pentru noi? Noi suntem cei care plătim facturile ei!
Camelia s-a ridicat brusc și a plecat trântind ușa. Vlad m-a certat toată seara.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile ca mine care se simt vinovate că spun „nu”. La toate soacrele care cred că nora trebuie să fie sclava familiei. La toți bărbații care nu văd cât doare să fii mereu pe ultimul loc.

Am început să merg la terapie. Psiholoaga mea, doamna Ruxandra, m-a întrebat:
— Irina, ce vrei TU?
N-am știut ce să răspund. Am plâns iar.

Încet-încet am început să-mi recapăt vocea. Am stabilit reguli: nu mai dăm bani decât dacă avem și pentru noi; vizitele trebuie anunțate; Vlad trebuie să fie partenerul meu, nu doar fiul mamei lui.

Nu a fost ușor. Au fost luni de tăceri grele între mine și Vlad. Familia lui m-a vorbit de rău la toate rudele: „Irina l-a schimbat pe Vlad! Nu mai e băiatul bun de altădată!”

Dar într-o zi Vlad mi-a spus:
— Poate ai dreptate. Poate am uitat că suntem o familie și noi doi.

Nu știu dacă am câștigat lupta sau doar o nouă bătălie dintr-un război lung. Dar știu că azi pot respira puțin mai ușor.

Oare câte femei trăiesc ca mine? Oare cât timp trebuie să treacă până când vom avea curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?