Ostăvită la altar: Povestea mea despre singurătate, iubire și alegeri

— Nu pot, Maria. Nu pot să fac asta, nu azi. Vocea lui Nicolae tremura, iar ochii îi fugeau spre podeaua rece a bisericii. Eram îmbrăcată în rochia albă pe care mama mi-o cususe cu mâinile ei, iar în brațe îl țineam pe Vlad, băiatul nostru de nici doi ani. Lumea se uita la noi, preotul aștepta răbdător, iar eu simțeam cum totul se prăbușește peste mine.

— Ce vrei să spui? am șoptit, încercând să nu izbucnesc în plâns. — Nu poți ce? Nu poți să te căsătorești cu mine? Acum?

Nicolae a dat din cap încet, iar din spatele lui am văzut-o pe mama lui, doamna Lidia, făcând un semn scurt, aproape imperceptibil. Am înțeles atunci că nu era doar decizia lui. Era decizia lor. A familiei lui. A mamei care nu m-a acceptat niciodată, pentru că nu eram „de familie bună”, pentru că aveam un copil înainte de nuntă, pentru că nu eram destul de bună pentru fiul ei.

Tata a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr. — Hai acasă, Maria. Nu mai are rost să stăm aici. Dar eu nu puteam să mă mișc. Simțeam cum picioarele mi se înmoaie, cum inima mi se sparge în mii de cioburi.

După ce toți au plecat, am rămas singură în fața altarului. Vlad plângea în brațele mele, iar eu nu știam dacă să-l liniștesc sau să plâng odată cu el. Am ieșit din biserică fără să mă uit înapoi.

Seara aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Mama a încercat să mă convingă că e mai bine așa, că Nicolae nu m-ar fi făcut fericită niciodată. Tata a tăcut tot timpul, dar l-am văzut plângând pe furiș la bucătărie. Fratele meu, Radu, a venit acasă beat și a început să-l înjure pe Nicolae la telefon. Eu stăteam pe pat, cu Vlad lângă mine, și mă întrebam unde am greșit.

A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la domnul Ion, tatăl lui Nicolae: „Maria, te rog să vii la mine la birou. Trebuie să vorbim.” Am ezitat mult înainte să mă duc. Nu știam dacă vreau să mai aud ceva despre familia lor.

Biroul era mic și plin de dosare vechi. Domnul Ion m-a întâmpinat cu o cafea caldă și o privire sinceră.

— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat ieri, Maria. Sincer. Eu am încercat să-l conving pe Nicolae că face o greșeală, dar Lidia… Lidia are o influență prea mare asupra lui.

— Și eu ce să fac acum? Să cresc copilul singură? Să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic?

— Nu vreau să te las singură. Dacă ai nevoie de ajutor cu Vlad sau cu orice altceva… Eu sunt aici.

Am simțit pentru prima dată că cineva din familia lor chiar mă vedea ca pe un om, nu ca pe o problemă. Dar ajutorul lui nu putea umple golul lăsat de Nicolae.

Zilele au trecut greu. Oamenii din sat șușoteau pe la colțuri: „Ai văzut? A lăsat-o la altar!” „Săraca fată… cine știe ce-a făcut?” Mergeam la magazin cu capul plecat și evitam privirile tuturor. Mama încerca să mă scoată din casă, dar eu nu voiam decât să stau cu Vlad și să uit totul.

Într-o seară, Nicolae a venit la noi acasă. Era palid și obosit.

— Maria… îmi pare rău. N-am avut curajul să mă împotrivesc mamei. M-a amenințat că mă dezmoștenește dacă mă însor cu tine.

— Și tu ce-ai ales? Banii sau familia ta adevărată?

A tăcut mult timp înainte să răspundă.

— N-am știut ce să fac… Am fost laș.

— Vlad are nevoie de un tată curajos, nu de unul care fuge când e greu.

A plecat fără să spună nimic altceva. În noaptea aceea am plâns până dimineața.

Au trecut luni întregi până când am început să mă simt din nou om. Am găsit un job la grădinița din sat și am început să vorbesc cu alte mame singure. Am descoperit că nu sunt singura care a trecut printr-o poveste ca a mea. Unele dintre ele au găsit puterea să ierte, altele au ales să meargă mai departe fără regrete.

Domnul Ion venea des să-l vadă pe Vlad și încerca mereu să-mi aducă ceva: o jucărie, o carte, o vorbă bună. Mama lui Nicolae însă nu mi-a vorbit niciodată după acea zi.

Într-o zi de primăvară, când copacii erau plini de flori albe, Nicolae a venit din nou la noi acasă.

— Maria… vreau să încercăm din nou. Am vorbit cu tata, am găsit un apartament mic în oraș. Putem fi o familie dacă vrei…

L-am privit lung și am simțit cum inima îmi bate nebunește. Dar ceva s-a schimbat în mine.

— Nicolae… nu știu dacă mai pot avea încredere în tine. Nu vreau ca Vlad să crească într-o familie unde mama ta decide totul pentru noi.

A plecat trist, dar parcă împăcat că a încercat.

Astăzi sunt încă singură cu Vlad, dar nu mai simt aceeași teamă ca înainte. Am învățat că uneori trebuie să alegi între ceea ce vrei și ceea ce meriți cu adevărat.

Mă întreb adesea: oare cât de mult ar trebui să lupți pentru o iubire care te-a rănit atât de tare? Sau poate adevărata iubire începe atunci când alegi să te iubești pe tine însăți?