Ajutorul care doare: Povestea unei familii încercate de „binele” soacrei

— Irina, nu vezi că nu știi să faci ciorba asta? Lasă-mă pe mine, că tu oricum nu ai răbdare!
Vocea Marianei răsună în bucătăria noastră mică din Drumul Taberei, ca un tunet care mă face să mă simt din nou copil, prinsă cu tema nefăcută. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, iar privirea lui Vlad, soțul meu, se furișează spre mine cu o scuză mută. E a treia oară săptămâna asta când mama lui vine „să ne ajute”, dar tot ce simt e că mă sufoc.

Nu știu când am început să mă tem de zilele de vineri. Poate după ce am pierdut primul copil și Mariana a venit să stea cu noi „să ne aline durerea”. Atunci am simțit prima dată că prezența ei nu e doar un ajutor, ci o invazie. Îmi schimba lenjeria fără să mă întrebe, îmi aranja hainele în dulap după bunul plac și, cel mai rău, îi spunea lui Vlad că ar trebui să mă supravegheze mai atent, că „Irina e prea sensibilă pentru viața asta”.

— Vlad, nu vezi că fata asta nu se descurcă? Eu la vârsta ei aveam deja doi copii și făceam totul singură!
— Mamă, Irina are nevoie de timp… Nu toți suntem ca tine.
— Timp? Timp să ce? Să plângă iar în baie?

Mă simțeam mică și neputincioasă. După fiecare vizită a Marianei, casa noastră mirosea a supă de pui și a reproșuri nespuse. Vlad încerca să mă liniștească, dar între noi se adunau tăceri grele. Într-o seară, după ce Mariana plecase și eu plângeam în dormitor, Vlad a venit lângă mine.

— Irina, știu că mama exagerează uneori… Dar vrea doar să ne ajute.
— Vlad, nu mai pot. Simt că nu mai e casa mea. Parcă trăiesc într-un muzeu al amintirilor ei.
— O să-i spun să vină mai rar…

Dar nu a avut curaj. Mariana era stâlpul familiei lui; după ce tatăl lui Vlad murise de tânăr, ea ținuse totul pe umeri. Toți prietenii noștri o admirau: „Ce femeie puternică! Ce mamă devotată!” Nimeni nu vedea cât de greu era să respiri lângă ea.

Când am rămas însărcinată din nou, Mariana s-a mutat la noi „să mă ajute”. În primele zile am încercat să fiu recunoscătoare: făcea curat, gătea, mergea la piață. Dar apoi a început să-mi spună ce să mănânc, când să dorm și chiar cum să vorbesc cu copilul din burtă.

— Nu pune sare în mâncare! Vrei să ai tensiune?
— Nu te uita la televizor seara! Copilul simte tot!
— Nu ieși afară fără șosete! O să răcești!

Într-o zi, am găsit-o în camera copilului aranjând hainele pe care le cumpărasem cu mama mea. Le scotea din dulap și le punea într-o cutie.

— Ce faci?
— Le dau la biserică. Nu sunt bune pentru copilul tău. Sunt prea subțiri.
— Dar mama mi le-a adus…
— Lasă-mă pe mine, eu știu mai bine!

Atunci am simțit că ceva se rupe în mine. Am ieșit din cameră și am plâns ore întregi în baie. Când Vlad a venit acasă, i-am spus că nu mai pot.

— Ori pleacă mama ta, ori plec eu!
— Irina… e mama! Nu pot s-o dau afară…
— Atunci plec eu.

Am dormit la mama două nopți. Am simțit pentru prima dată liniște. Mama m-a ținut în brațe și mi-a spus:

— Draga mea, trebuie să-ți aperi familia. Casa ta e sanctuarul tău.

Când m-am întors acasă, Mariana era mai tăcută ca niciodată. Vlad îi spusese că trebuie să plece. A făcut-o cu ochii în lacrimi și cu un oftat greu.

— Eu doar am vrut să vă ajut… Nimeni nu mă mai vrea…

După plecarea ei, casa a devenit din nou a noastră. Dar liniștea era fragilă. Vlad era abătut; vorbea rar cu mine și se retrăgea des la serviciu. Eu mă simțeam vinovată pentru suferința Marianei și pentru distanța dintre noi.

Când s-a născut fetița noastră, Ana-Maria, am simțit că viața începe din nou. Dar rana dintre mine și Vlad nu s-a vindecat ușor. Mariana venea rar și stătea puțin; nu mai avea curajul să intre în bucătărie sau să atingă lucrurile Anei fără să întrebe.

Într-o zi, Ana-Maria a făcut febră mare. Am sunat-o pe Mariana disperată; a venit într-o oră cu ceaiuri și leacuri băbești.

— Irina, lasă-mă să te ajut…
Am lăsat-o. Pentru prima dată am simțit că ajutorul ei vine fără reproșuri sau ordine.

Acum privesc în urmă și mă întreb: unde se termină dragostea și unde începe controlul? Cât de mult trebuie să sacrificăm pentru liniștea familiei noastre? Poate fi iertată o mamă care sufocă din prea mult „bine”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?