Între două lumi: Povestea unei alegeri imposibile

— Irina, nu mai pot să stau aici. Nu mai pot să mă prefac că totul e bine, mi-a spus mama, cu vocea tremurândă, în timp ce își strângea geanta la piept. Era seară târzie, iar eu stăteam în pragul ușii, încercând să-mi adun gândurile. Tocmai avusesem o ceartă aprinsă cu ea din cauza lui Radu.

Radu… bărbatul care mi-a dat lumea peste cap. L-am cunoscut într-o zi ploioasă de martie, la coadă la farmacie. Avea ochii obosiți, dar calzi, și un zâmbet care părea că ascunde o poveste lungă. Am schimbat câteva vorbe banale, dar ceva în felul lui m-a făcut să vreau să-l revăd. După câteva zile, ne-am întâlnit la o cafenea din centru. Mi-a povestit despre viața lui: divorțat, doi copii mici pe care îi vede rar, fără un loc stabil unde să stea, mereu între chirii ieftine și promisiuni de angajare care nu se concretizau niciodată.

— Știu că nu par cea mai bună alegere, Irina, mi-a spus el într-o seară, privind în gol. Dar nu vreau să te mint. Nu am nimic stabil. Tot ce pot oferi e ceea ce sunt acum.

Am simțit un amestec ciudat de milă și admirație. Era sincer, vulnerabil, și asta mă atrăgea. Eu aveam 32 de ani, un job decent la o firmă de contabilitate, un apartament mic moștenit de la bunica și o familie care mă presa constant să „mă așez la casa mea”.

La început, relația noastră a fost ca o gură de aer proaspăt. Radu era atent, știa să asculte, îmi aducea flori din piață și mă făcea să râd chiar și în cele mai grele zile. Dar după câteva luni, au început să apară problemele. Venea și pleca fără să anunțe, uneori dispărea cu zilele sub pretextul că trebuie să stea cu copiii sau să caute de lucru. Nu voia să se mute cu mine permanent.

— Nu vreau să-ți stric liniștea, Irina. Nu vreau să-ți aduc problemele mele în casă.

Dar liniștea mea era deja făcută praf. Mama nu-l suporta. Tata nici nu voia să audă de el.

— Cum poți tu, fată cu capul pe umeri, să te legi de unul ca el? Ce viitor ai cu un om fără casă și fără serviciu? Ce exemplu dai tu copiilor lui? mă certa tata la fiecare vizită.

Prietenii mei au început să se îndepărteze. La fiecare întâlnire simțeam privirile lor pline de compasiune sau judecată. Uneori mă întrebam dacă nu cumva au dreptate.

Într-o zi, Radu a venit la mine cu ochii roșii de oboseală și mi-a spus că fosta lui soție vrea să plece în străinătate cu copiii.

— Nu pot să-i pierd, Irina. Dar nici nu am cum să le ofer ceva aici. Mă simt prins între două lumi.

Am încercat să-l ajut cum am putut: i-am găsit un job temporar la firma unui prieten, l-am lăsat să doarmă la mine când nu avea unde merge, am avut grijă de copiii lui când îi aducea în weekenduri. Dar totul părea provizoriu. Oricât încercam să construim ceva împreună, totul se clătina la primul vânt mai puternic.

Într-o seară de vară, după ce copiii lui au adormit pe canapea, am avut o discuție care mi-a rămas în minte:

— Irina, tu meriți mai mult decât pot eu oferi acum. Poate într-o zi o să pot fi bărbatul de care ai nevoie…

— Eu nu vreau altcineva, Radu! Vreau doar să fim împreună, să încercăm!

— Dar dacă încercarea asta te va răni mai tare? Dacă vei ajunge să mă urăști?

Am plâns atunci ca un copil. M-am simțit prinsă într-o capcană: dacă rămâneam cu el, riscam să mă pierd pe mine însămi; dacă renunțam, simțeam că-l abandonez exact când avea cea mai mare nevoie.

Mama a început să se îmbolnăvească de griji. Tata nu-mi mai vorbea decât monosilabic. La serviciu eram tot mai absentă. Prietenii mei îmi spuneau că trebuie „să gândesc rațional”. Dar cum poți gândi rațional când inima ta urlă altceva?

Într-o noapte am visat că eram într-un tren care mergea spre nicăieri. Radu era lângă mine, dar la fiecare stație cobora câte puțin din el: ba speranța, ba zâmbetul, ba curajul. La final am rămas singură într-un vagon gol.

M-am trezit plângând și am știut că trebuie să aleg: ori rămân lângă el și risc să mă pierd cu totul, ori plec și trăiesc cu vina că l-am abandonat.

A doua zi i-am spus:

— Radu, nu mai pot aștepta promisiuni goale. Trebuie ori să construim ceva împreună, ori fiecare pe drumul lui.

A tăcut mult timp. Apoi m-a privit cu ochii aceia triști și mi-a spus:

— Îmi pare rău… încă nu pot.

Au trecut luni de atunci. Încerc să-mi refac viața, dar încă mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă am fost prea egoistă. Poate că dragostea nu e mereu suficientă… Sau poate că uneori trebuie să ne alegem pe noi înșine ca să putem iubi cu adevărat?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât de mult merită sacrificat pentru dragoste?