Între două lumi: Cum am învățat să fiu mamă pentru copiii altcuiva

— Nu ești mama mea! urlă Andreea, trântind ușa camerei cu o forță care m-a făcut să tresar. Am rămas în mijlocul holului, cu mâna încă pe clanță, simțind cum lacrimile îmi ard ochii. Era a treia oară săptămâna aceea când Andreea, fata de 13 ani a lui Mihai, îmi arunca în față cuvinte ca niște pietre. În spatele meu, Mihai încerca să spună ceva, dar vocea lui era stinsă, ca și cum nu mai avea putere să intervină.

M-am retras în bucătărie, unde băiatul cel mic, Vlad, își făcea temele. M-a privit scurt, apoi și-a coborât ochii în caiet. De când mă mutasem la ei, Vlad nu-mi spusese niciodată pe nume. Pentru el eram „doamna”, iar pentru Andreea eram „nimeni”.

M-am așezat la masă și am început să plâng în șoaptă. Nu voiam să mă audă nimeni. Mă simțeam străină în propria casă. Îmi doream să fug, să mă întorc la apartamentul meu mic din Ploiești, unde nu trebuia să lupt pentru fiecare zâmbet sau pentru fiecare „bună dimineața”. Dar îl iubeam pe Mihai. Și știam că el are nevoie de mine. Dar copiii lui? Ei nu mă voiau acolo.

În acea seară, după ce toți s-au culcat, am rămas singură în sufragerie. Am luat Biblia de pe raft și am început să citesc la întâmplare. Am dat peste Psalmul 34: „Când strigă un nenorocit, Domnul aude și-l scapă din toate necazurile lui.” Am început să mă rog. Nu pentru mine, ci pentru Andreea și Vlad. Să le dea Dumnezeu liniște și să-i ajute să mă accepte.

A doua zi dimineață, Andreea a trecut pe lângă mine fără să mă privească. Vlad a ieșit din cameră cu ghiozdanul în spate și s-a oprit în prag:

— Tata, vii să mă duci la școală?

Mihai era deja îmbrăcat pentru serviciu. S-a uitat la mine cu o privire vinovată.

— Nu pot azi, Vlad. Te duce Irina.

Vlad a strâmbat din nas și a ieșit fără un cuvânt. În mașină nu a scos niciun sunet. La școală, înainte să coboare, mi-a spus încet:

— Să nu-i spui mamei că am uitat caietul de matematică.

Am rămas blocată. Era prima dată când îmi cerea ceva. Am zâmbit timid:

— Nu-i spun nimănui. Promit.

A fost un pas mic, dar pentru mine a însemnat enorm.

Seara, Mihai m-a găsit stând pe balcon, privind ploaia care bătea în geamuri.

— Irina, nu știu ce să fac… Parcă orice încercăm e greșit. Copiii sunt tot mai reci.

— Nu trebuie să facem nimic special, Mihai. Doar să fim aici pentru ei. Și să ne rugăm.

El a oftat și m-a luat de mână.

Au urmat luni grele. Andreea a început să lipsească de la școală. Am găsit țigări ascunse sub patul ei. Când am încercat să vorbesc cu ea, mi-a spus:

— Dacă ai fi tu mama mea adevărată, ai ști ce simt! Dar tu nu știi nimic!

Într-o noapte am auzit-o plângând în camera ei. Am bătut ușor la ușă:

— Andreea, pot să intru?

Nu mi-a răspuns. Am intrat oricum și am găsit-o ghemuită pe pat.

— Mi-e dor de mama… mi-a șoptit printre suspine.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am așezat lângă ea și i-am pus mâna pe umăr.

— Știu că nu pot s-o înlocuiesc pe mama ta. Dar sunt aici dacă ai nevoie de cineva care să te asculte.

Nu mi-a răspuns atunci, dar nu s-a ferit de îmbrățișarea mea.

În acea noapte m-am rugat din nou. De data asta am cerut putere pentru mine. Să nu renunț.

Într-o duminică am mers toți patru la biserică. Preotul a vorbit despre iertare și despre familie. La finalul slujbei, Andreea s-a apropiat de mine și mi-a spus încet:

— Poate că n-o să te iubesc niciodată ca pe mama… dar pot încerca să nu te mai urăsc.

Am simțit că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile.

Vlad a început să-mi spună „Irina” și uneori chiar „mami”, când era grăbit sau obosit. Am început să gătim împreună, să râdem la filme proaste și să ne certăm pe telecomandă ca o familie adevărată.

Dar nu totul era roz. Fosta soție a lui Mihai mă privea mereu cu suspiciune când venea să-i ia pe copii în weekenduri.

— Ai grijă ce le spui despre mine! mi-a zis într-o zi, cu voce tăioasă.

— Nu le spun nimic rău despre tine. Sunt copiii tăi înainte de toate…

A plecat fără un cuvânt, dar știam că nu mă va accepta niciodată cu adevărat.

Au trecut ani de atunci. Astăzi Andreea e studentă la Cluj și mă sună uneori doar ca să-mi ceară rețeta de chec sau sfaturi despre băieți. Vlad e licean și mă întreabă dacă poate veni prietena lui la noi acasă.

Nu sunt mama lor biologică și nici nu voi fi vreodată. Dar cred că Dumnezeu m-a pus în viața lor cu un scop: să le arăt că iubirea poate veni sub multe forme.

Uneori mă întreb: câți dintre noi avem curajul să iubim copiii altcuiva ca pe ai noștri? Și câți dintre noi ne rugăm cu adevărat pentru puterea de a rămâne atunci când totul pare pierdut?