Sub același acoperiș: Fuga de trecut, lupta pentru viitor

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să stau aici nici măcar o clipă! am urlat în șoaptă, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce încercam să-mi îmbrac copiii pe furiș. Era trecut de miezul nopții, iar afară viscolea. Din camera cealaltă răzbăteau sunetele unei certuri care nu se mai termina niciodată. Mâna lui Vlad, bărbatul pe care îl iubeam cândva, lăsase urme albastre pe brațul meu. Copiii mei, Ana și Radu, tremurau lângă ușă, cu ochii mari și speriați.

Am ieșit în noapte cu sufletul strâns. Zăpada îmi intra în glezne, dar nu simțeam frigul. Tot ce voiam era să ajung undeva unde să nu ne mai fie frică. Am sunat la sora mea, Ilinca, singura mea rudă apropiată. — Te rog, lasă-mă să vin la tine. Nu mai pot! am șoptit printre suspine.

— Nu știu dacă e o idee bună, Livia… Știi că Dan nu te suportă. Și copiii… E târziu. Poate găsești altundeva, mi-a răspuns ea, vocea ei rece ca gheața de pe trotuar.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Sora mea, cu care împărțisem totul în copilărie, mă refuza acum când aveam cea mai mare nevoie de ea. Am stat câteva secunde în tăcere, ascultând doar respirația grea a Anei și plânsul mocnit al lui Radu.

— Te rog… Nu am unde să merg. Nu vreau decât să dormim o noapte la tine. Mâine dimineață plecăm, promit.

— Nu pot, Livia. Dan a zis clar: nu vrea scandaluri în casă. Îmi pare rău.

Am închis telefonul și am simțit cum mă sufoc de durere și rușine. Am pornit spre gară, cu copiii de mână. În minte îmi răsunau vorbele mamei: „Familia e tot ce ai.” Dar dacă familia te întoarce pe drumuri?

La gară era cald și pustiu. Am găsit un colț unde am încercat să adormim pe o bancă. Ana m-a întrebat încet: — Mami, de ce nu ne vrea mătușa Ilinca?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil că uneori sângele nu e apă, dar nici nu ține loc de adăpost?

Dimineața ne-a prins obosiți și flămânzi. Am încercat să sun la câteva prietene vechi. Una era plecată în Italia, alta nu răspundea. În cele din urmă am ajuns la Adapostul „Speranța”, un centru pentru femei abuzate din oraș.

Acolo am întâlnit-o pe doamna Mariana, o femeie blândă cu ochi obosiți. — Ai făcut bine că ai venit aici, mi-a spus ea. Nu e vina ta că ai ajuns în situația asta.

În zilele următoare am început să mă adun. Copiii mergeau la școală, eu am găsit un job la o brutărie din apropiere. Dar rana din suflet nu se vindeca: cum putea Ilinca să mă lase pe drumuri? Într-o zi am prins curaj și am sunat-o din nou.

— Ilinca, vreau doar să știu de ce ai făcut asta.

— Livia, nu înțelegi… Dan m-a amenințat că mă lasă dacă te primesc. Și eu am copii… Ce era să fac?

— Să fii soră! am izbucnit eu. Să fii OM! Să nu-ți lași sora și nepoții în stradă!

A tăcut mult timp la telefon. — Îmi pare rău… Poate într-o zi o să mă ierți.

Am închis și am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi.

Au trecut luni de atunci. Am reușit să ne mutăm într-o garsonieră mică, dar a noastră. Copiii zâmbesc din nou. Eu încă port urmele acelei nopți — nu doar pe piele, ci mai ales în suflet.

Uneori mă întreb dacă familia chiar înseamnă totul sau dacă uneori trebuie să-ți găsești curajul în oameni străini care îți întind o mână când cei dragi îți întorc spatele.

Poate că adevărata familie e cea pe care ți-o alegi prin fapte, nu prin sânge.

Voi ce ați fi făcut în locul Ilincăi? Oare iertarea e posibilă când trădarea vine chiar din sânul familiei?