Bătălia nevăzută: Inima unei mame la răscruce

— Nu mai pot, doamnă Maria! Nu mai pot! Simt că nu mai am aer în casa asta! — vocea Mirelei răsună ca un tunet în sufrageria mică, încărcată de mirosul de sarmale și așteptări neîmplinite. Vlad, fiul meu, stă cu ochii în podea, mâinile strânse pe genunchi, incapabil să spună ceva. Eu, cu șorțul încă legat la brâu, simt cum mi se strânge inima.

— Mirela, te rog… — încerc să spun ceva, dar cuvintele mi se opresc în gât.

— Nu, nu mă mai ruga! De fiecare dată când vii aici, Vlad nu mai e al meu. Parcă nici nu mai suntem o familie. Nu vezi că ne sufoci? — continuă ea, cu lacrimi în ochi.

Mă uit la Vlad, așteptând să spună ceva. Să mă apere sau măcar să o liniștească pe Mirela. Dar el tace. Tace ca de fiecare dată când între mine și Mirela se ridică ziduri invizibile. Mă doare tăcerea lui mai tare decât orice cuvânt rostit cu ură.

M-am așezat pe marginea canapelei, simțind cum tot ce am construit o viață întreagă se clatină sub greutatea reproșurilor. Am crescut singură un copil după ce soțul meu, Doru, a murit într-un accident stupid de muncă. Vlad era tot ce aveam. L-am protejat de tot răul lumii, i-am dat tot ce am putut și poate chiar mai mult decât trebuia. Poate că l-am sufocat cu dragostea mea. Poate că am uitat să-l las să fie bărbat.

— Vlad, spune-i ceva! — izbucnește Mirela din nou. — Spune-i că nu mai putem trăi așa!

El ridică privirea spre mine, dar nu spune nimic. În ochii lui văd aceeași teamă pe care o avea când era mic și venea acasă cu carnetul plin de note proaste. Atunci îl luam în brațe și îi promiteam că totul va fi bine. Acum nu mai pot face asta.

— Maria, eu nu vreau să te rănesc, dar trebuie să înțelegi că Vlad are propria lui familie acum. Nu poți fi mereu aici, nu poți decide tu pentru noi! — vocea Mirelei e spartă de plâns.

Îmi mușc buzele și încerc să-mi țin lacrimile în frâu. Mă simt ca o intrusă în propria familie. Oare chiar am greșit atât de mult? Oare faptul că veneam zilnic să le aduc mâncare sau să-l ajut pe Vlad cu facturile era prea mult? Eu doar voiam să le fie bine…

— Poate… poate ar trebui să plec — spun încet, ridicându-mă cu greu. — Nu vreau să vă stric viața.

— Nu asta am vrut să spun… — încearcă Mirela, dar eu deja simt cum mă sufoc între pereții aceștia care nu-mi mai aparțin.

Ies pe ușă fără să mă uit înapoi. Pe scara blocului din Drumul Taberei îmi vine să urlu de durere și neputință. Mâinile îmi tremură când încerc să găsesc cheile de la garsoniera mea mică, unde pereții miros a singurătate și a trecut.

Noaptea aceea nu dorm deloc. Mă întorc pe toate părțile și mă gândesc la copilul meu. La cum îl țineam de mână când mergeam la grădiniță, la cum îi făceam supă când era bolnav, la serile când citeam împreună povești. Unde am greșit? De ce nu pot fi și eu parte din viața lui fără să simt că deranjez?

A doua zi primesc un mesaj scurt de la Vlad: „Mamă, te iubesc. Vorbim mâine.” Atât. Fără explicații, fără scuze. Îmi dau seama că el nu știe cum să gestioneze conflictul dintre mine și Mirela. Poate nici nu vrea să aleagă între noi două.

Trec zilele greu. Îmi ocup timpul cu treburi prin casă, cu vecinele de la etaj care mă cheamă la cafea doar ca să bârfească despre copiii lor plecați în străinătate sau despre pensiile care nu ajung niciodată până la sfârșitul lunii. Dar gândurile mele sunt mereu la Vlad.

Într-o duminică după-amiază, aud soneria. Deschid ușa și îl văd pe Vlad singur, cu ochii roșii de oboseală.

— Mamă… putem vorbi?

Îl las să intre și ne așezăm la masa mică din bucătărie.

— Mirela vrea să divorțăm — spune el brusc.

Simt cum mi se taie respirația.

— Din cauza mea? — întreb șoptit.

— Nu știu… Poate din cauza noastră… Poate pentru că nu am știut niciodată să pun limite între tine și ea… Poate pentru că m-am obișnuit ca tu să rezolvi totul pentru mine…

Îl privesc și văd în el copilul speriat care are nevoie de ajutor, dar și bărbatul care trebuie să-și găsească drumul singur.

— Vlad, eu te-am iubit prea mult… Poate prea posesiv… Dar n-am vrut niciodată să-ți fac rău…

— Știu, mamă… Dar trebuie să mă lași să fiu eu însumi… Să-mi fac familia mea…

Lacrimile îmi curg pe obraji fără rușine.

— O să încerc… O să încerc să fiu mai puțin prezentă… Dar promite-mi că n-o să mă uiți…

Se ridică și mă îmbrățișează strâns.

— N-o să te uit niciodată…

După ce pleacă, rămân singură în bucătărie, cu inima frântă dar și cu o urmă de speranță că poate într-o zi vom găsi echilibrul acela fragil între iubire și libertate.

Oare câte mame ca mine trăiesc aceeași durere nevăzută? Oare dragostea noastră poate fi uneori prea mult? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?