Singurătatea Mariei: Povara Tăcerii și Așteptarea Fără Sfârșit
— Nu mai veni cu plasele astea pline, Irina, nu am ce face cu atâta mâncare!
Vocea Mariei răsună aspru din spatele ușii, dar când intru, îi văd ochii umezi. Apartamentul miroase a mușețel și a mobilă veche, iar pe masa din sufragerie stau două cești de cafea, una pentru mine, una pentru ea. Mă așez încet, încercând să nu tulbur liniștea apăsătoare care plutește între noi.
— Maria, nu pot să nu mă gândesc… cum reziști singură? Nu te vizitează nimeni? întreb, cu voce joasă.
Ea oftează și-și strânge halatul pe lângă trupul subțire. — Copiii mei sunt ocupați. Au viețile lor. Și eu am avut-o pe a mea, cândva.
Mă uit la mâinile ei tremurânde, la ridurile adânci care îi brăzdează fața. Îmi amintesc cum era la birou: mereu calmă, mereu gata să ajute. Când am preluat postul ei, mi-a lăsat un carnețel cu toate notițele importante și mi-a spus: „Nu te teme să ceri ajutor.” Dar acum, ea pare că nu mai știe să ceară nimic.
— Dar nu ți-e dor de ei? De nepoți? insist eu, simțind că ating o rană veche.
Maria zâmbește amar. — Dorul nu trece niciodată. Dar nici nu-i poți forța pe oameni să te iubească sau să te caute. Am făcut greșeli, Irina. Poate prea multe.
O las să vorbească. Începe să-mi povestească despre fiica ei, Anca, plecată în Cluj cu un soț pe care Maria nu l-a acceptat niciodată. Despre băiatul ei, Radu, care s-a mutat în Germania și nu mai răspunde la telefon decât de Crăciun.
— Am fost prea dură cu ei. Am vrut să-i cresc „ca la carte”, să nu le lipsească nimic. Dar am uitat să-i ascult. Să-i las să greșească. Când Anca mi-a spus că se mărită cu Mihai, am făcut scandal. I-am spus că o să regrete toată viața. Poate că acum eu sunt cea care regretă.
Îmi povestește cum, după moartea soțului ei, totul s-a schimbat. Casa s-a golit de râsete, mesele de duminică au dispărut. Copiii au crescut și au plecat fiecare pe drumul lui, iar ea a rămas cu amintirile și cu tăcerea.
— Știi ce e cel mai greu? Nu lipsa lor fizică. Ci faptul că nu mai știu nimic despre mine. Nu știu dacă sunt bolnavă sau sănătoasă, dacă plâng sau râd. Și nici eu despre ei.
Mă simt vinovată că am judecat-o uneori pentru răceala ei aparentă. Îmi amintesc cum colegii o bârfeau la birou: „Maria e rece ca gheața”, „Nu știe să se bucure de nimic”. Dar acum văd cât de mult a iubit și cât de mult a pierdut.
— Ai încercat să le scrii? întreb timid.
— Le-am scris scrisori pe care nu le-am trimis niciodată. Mi-era teamă că o să mă respingă din nou. Sau că n-o să-mi răspundă deloc.
Într-o zi, primesc un telefon de la Anca. Mă întreabă dacă știu ceva de mama ei. Ezit, apoi îi spun adevărul: — Maria e singură și suferă după voi.
Anca oftează la capătul firului: — Mama n-a știut niciodată să spună „îmi pare rău”. Nici când eram copil, nici acum.
Îi povestesc Mariei despre discuția cu fiica ei. O văd cum se închide și mai tare în sine.
— Poate că așa merit… Poate că fiecare primește ce seamănă.
Într-o seară ploioasă, o găsesc pe Maria privind pe geam la luminile orașului. — Irina, tu crezi că oamenii pot repara ce-au stricat? Că pot găsi drumul înapoi spre cei dragi?
Nu știu ce să-i răspund. Mă gândesc la propria mea mamă, la certurile noastre mărunte și la cât de ușor ar putea deveni ele ziduri de netrecut.
Într-o duminică dimineață, Maria îmi întinde o scrisoare: — O poți duce tu Ancăi? Poate că e timpul să încerc…
Când mă întorc după câteva zile, Maria are ochii roșii de plâns dar zâmbește pentru prima dată sincer: — Mi-a răspuns. Mi-a spus că vrea să vină să mă vadă…
Stăm amândouă în tăcere, sorbind din cafea. În sufletul meu simt o speranță timidă că poate nu e prea târziu pentru iertare.
Mă întreb: câți dintre noi trăim cu regrete nespuse și cuvinte nerostite? Oare chiar e prea târziu să reparăm ceea ce am stricat sau ne e doar teamă să încercăm?