Între doi tați: Alegerea care mi-a frânt inima în ziua nunții

— Nu pot să cred că mă pui să aleg, mamă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce rochia de mireasă atârna neatinsă pe umeraș. Era ajunul nunții mele și casa noastră din Pitești era plină de voci, parfumuri și emoții, dar între mine și ai mei plutea o tăcere grea, ca o ceață densă care nu se lăsa risipită.

Mama s-a uitat la mine cu ochii ei albaștri, obosiți de atâtea nopți nedormite. — Irina, nu vreau să te pun să alegi. Dar trebuie să te gândești bine. E ziua ta. Cine vrei să te conducă la altar? Tatăl tău adevărat sau… sau Doru?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Doru, omul care m-a crescut de la șase ani, cel care mi-a legat șireturile când am mers prima dată la școală, care m-a ținut de mână la fiecare febră și fiecare coșmar. Dar tata… tata cel adevărat, pe care l-am văzut doar de câteva ori pe an, mereu cu daruri scumpe și promisiuni că va recupera timpul pierdut.

În sufragerie, Doru stătea pe marginea canapelei, cu mâinile împreunate. Își frământa degetele și se uita la televizorul stins. — Irina, nu vreau să te simți obligată. Dacă vrei să mergi cu el… e dreptul tău. Eu sunt aici oricum.

Am simțit cum mă sufoc între două lumi. Pe hol, tata — Ion — vorbea tare la telefon cu o rudă din București, lăudându-se cu nunta fiicei lui. Nu știa că eu îl aud. „Da, da, o să fiu acolo lângă ea, cum am promis!”

M-am trântit pe pat și am început să plâng în pernă. Nu pentru că nu știam ce să fac, ci pentru că orice aș fi ales, cineva ar fi suferit. Și eu odată cu el.

Noaptea a trecut greu. Am visat că alergam desculță printr-o pădure întunecată și două voci mă chemau din direcții opuse: „Irina, vino la mine!”

Dimineața nunții a venit cu soare orbitor și agitație. Matusa Lenuța a venit cu plăcinte calde și a încercat să mă facă să râd: — Las’ că-i bine, fată dragă! Să vezi ce frumos o să fie!

Dar eu nu puteam să scap de gândul acela: cine sunt eu dacă nu pot să-mi aleg singură drumul?

La ora 10:00, tata a intrat în camera mea fără să bată. Purta un costum nou și mirosea a aftershave scump.
— Irina, tată… Ești gata? Să știi că azi e ziua noastră! O să vadă toată lumea ce fată frumoasă am!

L-am privit lung. — Tata… Ion… vreau să vorbim.

A tăcut brusc. — Ce s-a întâmplat?

— Tata… știi că Doru a fost aici mereu pentru mine. Tu ai lipsit mult timp…

A oftat și s-a uitat pe geam. — Știu că n-am fost cel mai bun tată. Dar te iubesc, Irina. Am făcut greșeli… dar azi vreau să fiu lângă tine.

— Și Doru? El ce e pentru tine?

A dat din umeri. — E… un om bun. Dar eu sunt tatăl tău.

Am simțit cum mă doare fiecare cuvânt. Apoi am ieșit din cameră și l-am găsit pe Doru în bucătărie, făcând cafea pentru toată lumea.

— Doru… tu ce vrei?

S-a uitat la mine cu ochii lui blânzi. — Eu vreau doar să fii fericită. Dacă vrei să mergi cu Ion la altar, eu o să fiu acolo, în sală, și o să te aplaud primul.

— Dar tu ești tata pentru mine…

A zâmbit trist. — Știu. Dar nu vreau să-ți stric ziua.

Am simțit cum mi se rupe sufletul în două. Am fugit înapoi în cameră și am început să mă îmbrac în rochie cu mâinile tremurânde.

La ora 12:00 trebuia să plecăm spre biserică. Mama a venit lângă mine și m-a îmbrățișat strâns.
— Irina… orice ai alege, eu sunt mândră de tine.

În fața blocului, amândoi mă așteptau: Ion cu buchetul de flori albe și Doru cu ochii în pământ.

— Irina, e timpul! a spus Ion.

Am respirat adânc și am privit cerul senin. În clipa aceea am știut ce trebuie să fac.

M-am apropiat de Doru și i-am întins mâna.
— Vreau să mergi tu cu mine la altar.

Ion a rămas nemișcat câteva secunde, apoi a dat din cap încet și s-a retras în mulțime.

Pe drum spre biserică mi-au dat lacrimile. Doru mi-a șoptit:
— Nu-ți face griji pentru el. O să înțeleagă într-o zi.

La altar, când preotul ne-a binecuvântat, am simțit că am făcut alegerea corectă pentru sufletul meu.

Seara târziu, după dansuri și râsete, Ion a venit la mine cu ochii umezi:
— Să fii fericită, Irina! Poate într-o zi o să mă ierți…

L-am îmbrățișat strâns. — Te iubesc, tata… dar azi am ales cu inima.

Acum, când mă uit în urmă la acea zi, mă întreb: oare cât de mult contează sângele față de dragostea pe care o primești? Ce înseamnă cu adevărat „familie”? Voi ce ați fi ales?