Când casa nu mai e acasă: Povestea unei despărțiri care nu s-a întâmplat

— Nu pot, Ana. Nu pot să o las singură pe mama.

Cuvintele lui Vlad au căzut ca o sentință între noi, în mijlocul sufrageriei pline de cutii. Mâinile îmi tremurau pe mânerul unei valize, iar privirea lui fugea de a mea, ca și cum ar fi sperat să dispar dacă nu mă privește direct.

— Vlad, am vorbit despre asta luni întregi! Am găsit apartamentul, am făcut planuri… Ce vrei să fac acum? Să mă mut singură?

El a oftat adânc, apăsându-și fruntea cu palma. Din bucătărie se auzea vocea mamei lui, doamna Lidia, care tropăia nervoasă și bombănea ceva despre „copii nerecunoscători”.

— Ana, nu înțelegi… Tata a murit acum doi ani. Mama nu are pe nimeni. Dacă plec, o să se prăbușească. Nu pot s-o fac. Nu acum.

Mi-am mușcat buza până la sânge. Mă simțeam ca un copil pedepsit pe nedrept. În mintea mea răsunau toate promisiunile lui Vlad: „O să fim doar noi doi”, „O să avem casa noastră”, „O să fie bine”.

— Și eu? Eu ce sunt pentru tine? O opțiune pe care o poți amâna la nesfârșit?

Nu mi-a răspuns. A ieșit pe balcon și a tras ușa după el. Am rămas singură, cu cutiile și cu tăcerea apăsătoare care s-a lăsat peste tot apartamentul.

Nu era prima dată când doamna Lidia intervenea între noi. De când ne-am logodit, a găsit mereu motive să-l țină aproape: ba că are nevoie de ajutor la cumpărături, ba că nu se simte bine, ba că „nu știe nimeni să repare centrala ca Vlad”. La început am crezut că e doar gelozie maternă, dar cu timpul am simțit cum mă sufocă. Orice discuție despre viitorul nostru se termina cu „dar mama ce va face?”.

În acea seară, am dormit pe canapea, printre cutii nedesfăcute și haine aruncate la întâmplare. Vlad nu s-a mai întors în cameră. Dimineața, când m-am trezit, l-am găsit în bucătărie, făcând cafea pentru el și pentru mama lui. Nici măcar nu mi-a oferit o cană.

— Ana, cred că ar fi mai bine să te muți singură deocamdată. Eu… nu pot încă.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am ieșit din casă fără să spun nimic. Pe drum spre noul apartament, am plâns în hohote. Mă simțeam trădată, abandonată, ca și cum toată viața mea fusese o minciună frumoasă.

Primele zile în noul apartament au fost un coșmar. Fiecare colț îmi amintea de planurile noastre: unde urma să punem canapeaua, rafturile cu cărți ale lui Vlad, tabloul cu munți pe care îl primisem cadou de la părinții mei. Acum eram doar eu și ecoul pașilor mei pe parchetul gol.

Mama m-a sunat zilnic.

— Ana, vrei să vin la tine? Să te ajut cu despachetatul?

— Nu, mamă… vreau doar să fiu singură puțin.

Prietenii încercau să mă scoată din casă, dar nu aveam chef de nimic. Mă uitam la telefon din oră în oră, sperând că Vlad va suna, că va veni după mine, că va spune „am greșit”. Dar zilele treceau și el tăcea.

Într-o seară, după o săptămână de tăcere, am primit un mesaj: „Îmi pare rău. Nu pot.” Atât. Fără explicații, fără scuze adevărate.

Am început să mă întreb dacă nu cumva eu eram problema. Poate eram prea insistentă? Poate nu am înțeles cât de greu îi era lui Vlad? Dar apoi mi-am amintit toate momentele când am pus nevoile altora înaintea mea și cât de rar cineva a făcut același lucru pentru mine.

Într-o zi, la două săptămâni după despărțire, m-am întâlnit cu Irina, cea mai bună prietenă a mea.

— Ana, tu chiar vrei să trăiești toată viața la umbra unei soacre? Să-ți ceri voie pentru orice? Să-ți fie teamă că orice decizie o supără pe mama lui Vlad?

Am râs amar.

— Nu vreau asta… dar nici nu vreau să fiu singură.

Irina m-a privit cu blândețe.

— Mai bine singură decât nefericită lângă cineva care nu te pune pe primul loc.

Cuvintele ei au început să prindă rădăcini în sufletul meu. Am început să-mi ocup timpul cu lucruri care îmi făceau plăcere: am redecorat apartamentul, am mers la cursuri de pictură, am ieșit cu prietenele la teatru. Încet-încet, rana s-a cicatrizat.

Vlad m-a sunat după aproape două luni.

— Ana… putem vorbi?

Vocea lui era stinsă, obosită. Am acceptat să ne vedem într-o cafenea micuță din centru.

— Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Mama… e tot mai rău cu sănătatea. Dar mi-e dor de tine.

L-am privit în ochi și am simțit un amestec de milă și furie.

— Vlad, eu te-am iubit sincer. Dar nu pot trăi mereu pe locul doi. Dacă nu ești pregătit să fii partenerul meu cu adevărat, mai bine rămâi acolo unde te simți dator.

A plecat capul și a tăcut mult timp.

— Poate ai dreptate…

Ne-am despărțit fără promisiuni sau regrete. Am ieșit din cafenea cu inima ușoară pentru prima dată după mult timp.

Acum privesc spre viitor cu mai mult curaj. Știu că merit să fiu iubită fără condiții și fără compromisuri care mă anulează ca om.

Mă întreb uneori: câți dintre noi rămânem blocați între loialitatea față de familie și dreptul la propria fericire? Oare câți alegem să ne sacrificăm visele pentru a nu-i răni pe ceilalți? Voi ce ați face în locul meu?