„Nu vreau să am copii” – Povestea mea, lupta mea. O femeie împotriva așteptărilor familiei

— Eliza, nu înțeleg! Cum poți să spui așa ceva? — vocea mamei răsună în bucătăria mică, plină de abur de la ciorba care fierbe pe aragaz. Mă uit la ea, la ridurile adânci de pe frunte și la mâinile care se strâng nervos în jurul șervetului. Tata tace, dar privirea lui grea mă apasă mai tare decât orice cuvânt.

— Mamă, am 34 de ani. Nu vreau copii. Nu simt că asta e drumul meu. Am nevoie să mă asculți, nu să mă judeci, îi spun încet, dar vocea îmi tremură.

În clipa aceea, simt cum întreaga lume se strânge în jurul meu ca un corset prea strâmt. Mă simt vinovată, de parcă aș fi comis o crimă. În casa noastră din Ploiești, unde fiecare generație a crescut cu ideea că femeia trebuie să fie mamă, alegerea mea e o trădare.

Mama oftează adânc și începe să plângă încet, cu lacrimi mici și tăcute. — Ce-o să zică lumea? Ce-o să spună mătușa Lenuța? Toate fetele au copii… Tu de ce nu poți?

Tata rupe tăcerea: — Eliza, nu ești bolnavă, nu? Poate ai nevoie de un doctor bun… Poate nu ai întâlnit bărbatul potrivit.

Îmi mușc buza și simt cum furia și neputința se amestecă în mine ca un nor negru. — Nu e despre bărbați sau doctori! E despre mine! Vreau să trăiesc altfel, să călătoresc, să scriu, să iubesc fără să fiu legată de o responsabilitate pe care nu mi-o doresc.

Asta a fost doar începutul. De atunci, fiecare masă în familie s-a transformat într-un câmp de luptă. Mătușa Lenuța mă privește ca pe o ciudățenie la fiecare nuntă sau botez: — Fata asta are ceva la cap… Cum să nu vrei copii? O să-ți pară rău când o să fii bătrână!

Prietenii mei s-au împărțit în două tabere: unii mă susțin, alții mă privesc cu milă sau cu neîncredere. „O să-ți schimbi părerea când o să întâlnești pe cineva”, îmi spune Adina, cea mai bună prietenă din liceu, care are deja doi copii și cearcăne adânci sub ochi. „Nu ești completă fără un copil”, insistă ea.

Dar eu știu că nu e așa. În fiecare dimineață când mă trezesc singură în garsoniera mea mică din București, simt o liniște pe care nu am mai cunoscut-o niciodată. Îmi beau cafeaua pe balcon și privesc orașul care se trezește încet. Scriu articole pentru revista unde lucrez și visez la călătorii în țări îndepărtate. Nu simt golul despre care vorbește toată lumea. Simt libertate.

Dar libertatea asta vine cu un preț. La fiecare Crăciun, când familia se adună în jurul mesei încărcate cu sarmale și cozonaci, discuția revine mereu la același subiect. — Eliza, tu când ne faci un nepot? — întreabă bunica, cu ochii umeziți de speranță.

Uneori cedez și mint: — Poate la anul… Poate cândva… Alteori mă ridic de la masă și ies afară în frig, doar ca să pot respira.

Am încercat să explic. Am dus discuții lungi cu mama, i-am arătat articole despre femei care au ales alt drum. I-am povestit despre anxietatea mea, despre frica de a nu mă pierde pe mine însămi într-un rol care nu mi se potrivește. Dar pentru ea și pentru tata, totul se reduce la rușine și la teama de singurătate.

— O să rămâi singură pe lume! Cine o să aibă grijă de tine când o să fii bătrână? — mă întreabă tata într-o seară, cu vocea stinsă.

— Poate prietenii mei. Poate eu însămi. Poate nu e atât de rău să fii singur dacă ești împăcat cu tine, îi răspund.

Dar adevărul e că uneori mă tem și eu. Mă tem că poate greșesc. Că poate într-o zi o să regret. Că poate mama are dreptate și viața fără copii e mai goală decât îmi imaginez acum. Dar apoi văd cât de obosită e Adina, cât de mult s-a schimbat viața ei și cât de puțin timp mai are pentru ea însăși. Văd cum verișoara mea Simona plânge noaptea pentru că soțul ei nu o ajută deloc cu cei doi copii mici.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu mama, am plecat la munte singură. Am urcat pe un vârf din Bucegi și am stat acolo ore întregi privind norii care alergau peste creste. Am plâns mult atunci, dar am simțit și o eliberare ciudată: pentru prima dată am știut sigur că decizia mea e a mea și nimeni nu are dreptul să mi-o ia.

Când m-am întors acasă, mama m-a întâmpinat cu ochii roșii: — Nu vreau să te pierd… Dar nici nu pot să te înțeleg.

— Nu trebuie să mă înțelegi, mamă. Doar acceptă-mă așa cum sunt.

Au trecut doi ani de atunci. Familia încă speră că „o să-mi vin mintea la cap”. Eu încă lupt pentru dreptul meu la fericire — chiar dacă fericirea mea arată altfel decât cea a lor.

M-am întrebat adesea: cât de mult din ceea ce suntem aparține nouă și cât aparține lumii din jur? De ce trebuie ca fericirea unei femei să fie mereu măsurată prin maternitate? Poate că adevărata curaj este să-ți asumi cine ești, chiar dacă asta înseamnă să mergi împotriva curentului.

Voi ce credeți? E greșit să-ți urmezi propriul drum chiar dacă îi rănești pe cei dragi? Sau poate tocmai asta înseamnă maturitatea: să alegi pentru tine însuți?