O vară pe muchie de cuțit: Cum boala soacrei mele a schimbat totul

— Nu, Radu! Nu poți să faci asta fără să mă întrebi! am izbucnit, vocea tremurându-mi printre lacrimi și furie, în timp ce el descărca bagajele soacrei mele din portbagajul Daciei vechi. Era o după-amiază sufocantă de iulie, iar grădina mea — singurul loc unde simțeam că pot respira — era invadată de pași străini și de mirosul înțepător al medicamentelor.

— Ce vrei să fac, Irina? Mama nu mai poate sta singură la oraș. Doctorul a zis clar: are nevoie de aer curat, liniște… și cine să-i ofere asta dacă nu noi? a răspuns el, evitându-mi privirea.

Nu era prima dată când simțeam că nu mai contez. Dar acum, când soacra mea, doamna Viorica, s-a instalat în camera mică de la parter, cu toate ceaiurile și pastilele ei, am simțit cum ceva din mine se rupe. Căsuța noastră de la marginea satului, pe care o renovasem cu mâinile mele, devenise brusc un spital improvizat. Zilele mele de liniște, când mă trezeam devreme să ud roșiile sau să citesc sub nuc, s-au transformat într-un șir nesfârșit de comenzi și reproșuri.

— Irina, ai pus prea mult zahăr în ceai! — Irina, nu găsesc păturica mea! — Irina, nu mă simt bine, cheamă-l pe Radu!

Radu era tot mai absent. Se refugia în munca lui la oraș și venea doar în weekenduri, lăsându-mă singură cu o femeie care nu mă acceptase niciodată cu adevărat. Mă simțeam captivă în propria casă. Prietenele mele din sat mă întrebau de ce nu spun nimic, de ce accept să fiu servitoare în propria viață.

— E mama lui… Ce să fac? Nu pot s-o dau afară! le răspundeam mereu, dar în sufletul meu începea să mocnească o revoltă pe care nu o mai puteam ignora.

Într-o seară, după ce am spălat vasele și am dus gunoiul la capătul grădinii, am găsit-o pe doamna Viorica plângând în șoaptă. M-am apropiat încet.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o, fără să știu dacă vreau cu adevărat să aud răspunsul.

— Mi-e frică… Mi-e frică să nu mor aici, singură… Tu nu mă suporți, Radu nu mă vrea… N-am pe nimeni…

Pentru o clipă am simțit milă. Dar apoi m-am gândit la toate serile când mă făcea să mă simt o străină în propria casă. La toate momentele când Radu îi lua apărarea fără să mă asculte.

A doua zi dimineață am găsit curajul să-i spun lui Radu tot ce simțeam. L-am așteptat pe terasă, cu cafeaua rece între palme.

— Nu mai pot. Nu mai sunt eu. M-ai adus aici ca să ai grijă de mama ta, dar pe mine cine mă vede? Cine are grijă de mine?

S-a uitat la mine ca și cum abia atunci mă vedea pentru prima dată după ani de zile.

— Irina… Nu știam că e atât de greu pentru tine. Dar ce vrei să facem? S-o ducem la azil?

— Nu știu! Dar nu pot trăi așa! Nu pot fi invizibilă!

A urmat o ceartă cumplită. Radu mi-a aruncat vorbe grele despre datorie și familie. Eu am țipat că nu sunt menajera nimănui. Doamna Viorica s-a încuiat în cameră și n-a mai ieșit două zile.

În acea noapte am dormit pe canapea, cu ochii în tavan și inima zdrobită. M-am gândit la mama mea, care murise singură într-un spital din Bacău pentru că eu eram prea ocupată cu serviciul și cu viața mea nouă alături de Radu. M-am gândit la toate femeile care tac și înghit pentru că „așa trebuie”.

A treia zi dimineață am găsit-o pe doamna Viorica leșinată în baie. Am sunat la 112 cu mâinile tremurânde. Ambulanța a venit repede; medicii au spus că a fost un atac de panică agravat de boală și izolare.

În salonul de spital, Radu a venit lângă mine. Avea ochii roșii și părea mai bătrân cu zece ani.

— Iartă-mă… N-am știut cât te doare totul. N-am vrut să te pierd.

— Nici eu n-am vrut să ajung aici… Dar trebuie să ne găsim echilibrul. Să punem limite. Să fim o familie adevărată, nu o povară unii pentru alții.

După externare, am decis împreună să căutăm ajutor specializat pentru doamna Viorica — un centru unde să fie îngrijită corespunzător, dar unde să putem merge des la ea. A fost greu; au fost lacrimi și reproșuri din partea rudelor care „nu înțelegeau cum poți să-ți lași mama la azil”. Dar pentru prima dată am simțit că respir din nou.

Acum, când privesc grădina înflorită și aud liniștea casei mele, mă întreb: câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să nu supărăm pe nimeni? Poate că e timpul să vorbim despre asta.