Singurătate în trei camere: Încercarea mea de a-mi aduce familia acasă

— De ce nu răspunde nimeni la telefon? Am întrebat cu voce tare, deși știam că nu mă aude nimeni. Era ora șapte seara, iar în casa mea cu trei camere domnea o liniște apăsătoare, spartă doar de ticăitul ceasului vechi din sufragerie. M-am uitat la poza de pe perete, cu mine, Maria și copiii noștri, Radu și Simona, pe când erau mici. Maria nu mai e de mult, iar copiii… ei bine, copiii au crescut, au plecat fiecare pe drumul lui.

Într-o seară de noiembrie, după ce am stins televizorul care țipa știri despre scumpiri și politicieni corupți, am simțit că nu mai pot. M-am ridicat greu din fotoliu și am început să mă plimb prin casă. Am deschis ușa camerei lui Radu — neatinsă de ani buni — și am tras adânc aer în piept. Mirosul vechi de lemn și praf mi-a adus aminte de serile când îi citeam povești înainte de culcare.

Am luat telefonul și am format numărul Simonei. A răspuns după câteva secunde.

— Tată, ce s-a întâmplat? E totul bine?

— Simona, m-am gândit… poate ai vrea să vii cu copiii la mine. Casa e mare, e loc pentru toți. Și Radu poate veni, dacă vrea. Mi-e dor de voi.

A urmat o tăcere lungă.

— Tată, nu știu ce să zic… E complicat. Știi că Vlad are serviciu aici, copiii au școală… Dar o să vorbesc cu Radu și vedem.

Am simțit cum speranța mi se strecoară printre degete. Dar două zile mai târziu, Simona m-a sunat din nou.

— Venim weekendul viitor, să stăm de vorbă toți patru.

Am petrecut săptămâna următoare făcând curățenie ca un apucat. Am spălat geamurile, am scos covoarele la bătut și am gătit sarmale după rețeta Mariei. În ziua cu pricina, am stat la fereastră ca un copil care-și așteaptă părinții să vină acasă.

Au venit toți: Simona cu Vlad și cei doi copii, Radu singur, ca de obicei. Ne-am așezat la masă și am încercat să vorbim despre orice altceva decât despre motivul pentru care i-am chemat.

— Tată, nu știu dacă e o idee bună să ne mutăm aici, a început Radu după desert. Eu am serviciu la București, tu ești la Pitești… Cum să facem?

— Dar măcar în weekenduri puteți veni! Am zis eu cu voce tremurată. Nu vreau să mor singur în casa asta mare.

Simona s-a uitat la mine cu ochii umezi.

— Nu e vorba că nu vrem, tată… Dar viața noastră e acolo. Copiii au prieteni, Vlad are serviciu… Eu lucrez de acasă, dar tot trebuie să fiu aproape de ei.

— Și eu? Eu ce fac aici? Am întrebat aproape șoptit.

S-a lăsat o liniște grea. Nepoții se jucau pe telefon, Vlad se uita pe furiș la ceas. Radu s-a ridicat primul.

— Tată, poate ar trebui să-ți găsești ceva activități… Să mergi la clubul pensionarilor sau să faci voluntariat. Nu poți să ne ceri să ne schimbăm viața pentru tine.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să țip că nu cer nimic imposibil, doar puțină prezență, puțină căldură umană. Dar n-am spus nimic. Seara au plecat toți, promițând că vor veni mai des.

Au trecut luni de atunci. Au venit rar — o dată la două-trei luni — și atunci totul era pe fugă. Casa a rămas la fel de goală. M-am înscris la clubul pensionarilor, dar discuțiile despre reumatism și politică nu-mi țin loc de familie.

Într-o zi m-am întâlnit cu vecina mea, tanti Viorica.

— Ilie, tu ai copii și nepoți! De ce nu vin pe la tine?

Am zâmbit trist.

— Au viața lor… Eu am rămas cu amintirile.

Seara aceea am petrecut-o uitându-mă la pozele vechi și întrebându-mă unde am greșit. Oare i-am crescut prea independenți? Oare am pus prea mult preț pe muncă și prea puțin pe clipele petrecute împreună?

Într-o duminică ploioasă am primit un telefon neașteptat de la Simona.

— Tată, vrei să vii tu la noi câteva zile? Poate te simți mai bine schimbând decorul.

Am acceptat fără ezitare. La București era gălăgie și agitație, dar măcar nu eram singur. Copiii alergau prin casă, Vlad făcea glume proaste la masă, Simona mă întreba mereu dacă mi-e foame sau frig.

Dar după câteva zile am simțit că sunt un musafir în propria familie. Aveau programul lor: școală, serviciu, antrenamente… Eu eram acolo doar ca o piesă veche într-un decor nou.

M-am întors acasă cu sufletul greu. Am înțeles că nu pot forța lucrurile. Poate că lumea s-a schimbat și bătrânii nu mai sunt centrul familiei ca altădată. Poate că trebuie să-mi găsesc liniștea în altceva decât în prezența copiilor mei.

Dar uneori mă întreb: oare chiar ne-am pierdut legătura sau doar nu mai știm cum să fim împreună? Voi ce credeți — mai există familie adevărată sau fiecare trăiește doar pentru el?