Ultima mărturie a Anei: O mamă între iubire, boală și disperare

— Ești o povară, Ana! Nu vezi că nu mai folosești la nimic?
Vocea lui Lucian răsuna în bucătăria mică, printre vasele nespălate și mirosul de medicamente. Mă sprijineam de chiuvetă, încercând să-mi țin echilibrul, dar cuvintele lui mă loveau mai tare decât orice durere fizică. Copiii, Mara și Vlad, se ascundeau după ușa camerei lor, cu ochii mari, speriați.

Nu mai aveam putere să plâng. Cancerul îmi măcina trupul de doi ani, dar sufletul mi-l sfâșia Lucian, zi de zi, cu fiecare reproș, fiecare insultă. Nu fusesem mereu așa. Când ne-am cunoscut, era blând, atent, mă făcea să râd. Dar după ce am născut-o pe Mara, ceva s-a schimbat. A început să bea, să vină târziu acasă, să ridice vocea. La început am crezut că e stresul de la muncă. Apoi am înțeles: nu-i păsa de noi.

— Dacă nu-ți convine, du-te la mă-ta! Dar vezi că nici aia nu te mai vrea!
Am strâns din dinți și am încercat să nu răspund. Orice replică îl înfuria și mai tare. În seara aceea, după ce a adormit, am luat telefonul și am început să înregistrez. Nu pentru mine — eu știam deja adevărul — ci pentru copiii mei. Să aibă dovada că nu eu am distrus familia asta.

A doua zi am mers la medic. Doctorul Popescu m-a privit cu milă:
— Ana, tratamentul nu mai funcționează. Îmi pare rău…
Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Nu pentru mine — eram pregătită să plec — ci pentru Mara și Vlad. Ce se va întâmpla cu ei? Lucian nu-i iubea. Erau doar o povară pentru el, ca și mine.

Am încercat să vorbesc cu mama:
— Mamă, dacă mi se întâmplă ceva… ai grijă de copii?
Ea a oftat adânc:
— Ana, tu știi că eu abia mă descurc cu pensia. Dar pentru tine… pentru ei… o să fac tot ce pot.

Am început demersurile pentru custodie. Avocatul mi-a spus clar:
— Fără dovezi clare de abuz, va fi greu. Știi cum e la noi… instanțele încă dau copiii tatălui dacă mama e bolnavă.

A urmat un an de coșmar: audieri, anchete sociale, vizite inopinate de la asistenți care nu vedeau decât ce voia Lucian să le arate — o casă curată când era acasă, copii îmbrăcați frumos. Dar când rămâneam singuri…
— Nu sunteți buni de nimic! Dacă nu era maică-ta bolnavă, v-aș fi dat la orfelinat!

Înregistram totul pe ascuns. Seara, când copiii dormeau lângă mine în patul mic din camera lor, ascultam fragmentele acelea de viață ruptă și mă întrebam dacă va conta vreodată.

Într-o zi, Mara a venit plângând de la școală:
— Mami, colegii spun că tata te bate… E adevărat?
Mi s-a rupt inima. N-am vrut niciodată ca ei să știe tot adevărul. Dar nici să-i mint nu puteam.

— Tata e supărat uneori… dar tu trebuie să fii puternică, iubita mea.

Boala avansa rapid. Începusem să uit lucruri simple: unde am pus cheile, dacă am dat medicamentele copiilor. Lucian profita de asta:

— Vezi? Nici măcar de copii nu ești în stare să ai grijă! O să-i iau eu!
Și a făcut-o. Într-o zi m-am trezit cu executorul la ușă. Lucian obținuse custodia temporară pe motiv că „mama este incapabilă fizic și psihic”. Am urlat, am plâns, m-am târât pe jos rugându-mă să nu-i ia.

— O să te răzbuni pe mine? O să le spui prostii despre mine? — m-a întrebat Lucian înainte să plece cu ei.

— Nu… dar o să afle adevărul cândva.

Au trecut luni în care i-am văzut doar la vizite supravegheate. Mara era tot mai retrasă, Vlad nu mai vorbea deloc cu mine. Îi vedeam speriați, triști. Am trimis înregistrările avocatului meu. A spus că va încerca din nou.

Într-o noapte am simțit că nu mai pot. Durerea era insuportabilă, iar singurătatea mă sufoca. Am deschis telefonul și am început să vorbesc:

„Dacă vedeți asta… înseamnă că nu mai sunt aici. Nu vă învinovățiți niciodată pentru ce s-a întâmplat! V-am iubit mai mult decât orice pe lume. Tatăl vostru nu știe ce înseamnă iubirea adevărată… Dar voi sunteți buni și meritați tot ce e mai frumos.”

Am lăsat telefonul pe masă și am privit spre fereastră. În zori, mama m-a găsit inconștientă. M-au dus la spital, dar era prea târziu.

După moartea mea, avocatul a predat toate dovezile instanței. Mama a reușit să obțină custodia copiilor mei. Lucian a fost anchetat pentru abuz psihologic și neglijență.

Mara mi-a scris o scrisoare pe care mama mi-a pus-o la mormânt: „Mami, acum știm adevărul. Te iubim și ne e dor de tine.”

Mă întreb uneori: câte mame trebuie să sufere în tăcere până când cineva va asculta cu adevărat strigătul lor? Oare copiii mei vor putea vreodată să uite răul și să-și amintească doar dragostea mea?