„Nu mai văd niciun rost în fiul dumneavoastră, așa că îl părăsesc” – Povestea unei mame care a pierdut totul într-o clipă

— Nu mai pot, doamnă Maria! Nu mai văd niciun rost în fiul dumneavoastră, așa că îl părăsesc. M-am săturat să trag singură de toate!

Cuvintele Irinei au căzut ca un trăsnet în sufrageria noastră mică, cu miros de ciorbă și mobilă veche. Era o seară rece de octombrie, iar ploaia bătea în geamuri ca niște degete nervoase. Radu, fiul meu, stătea cu capul plecat, încercând să-și ascundă lacrimile. Nici nu știu când am ajuns aici, dar știu sigur că nu a fost peste noapte.

Irina era nora mea de opt ani. O fată muncitoare, dar mereu nemulțumită. După ce s-a născut Vlad, nepotul meu, a rămas acasă pe motiv că „nu are cine să-l crească”. Radu lucra la o firmă de construcții, pleca dimineața la șase și venea seara târziu, obosit și plin de praf. Eu îi ajutam cum puteam: găteam, făceam curat, luam copilul de la grădiniță. Dar banii nu ajungeau niciodată.

Acum nouă ani au cumpărat apartamentul acesta cu două camere. Ratele la bancă ne-au sufocat din prima lună. Șase luni mai târziu, Radu a avut un accident la muncă – o grindă i-a căzut pe picior. A stat acasă aproape un an, cu piciorul în ghips și sufletul făcut praf. Irina s-a angajat atunci la un supermarket, dar după trei luni a renunțat: „Nu pot să las copilul singur!”

Așa au început certurile. În fiecare seară, după ce Vlad adormea, îi auzeam cum se ceartă pe hol:
— Tu nu faci nimic! striga Irina.
— Ce vrei să fac? Nu pot să muncesc cu piciorul ăsta!
— Atunci vindeți apartamentul! Eu nu mai pot!

Am încercat să-i împac. Le-am spus că viața e grea pentru toți, că trebuie să fie uniți. Dar Irina nu mă asculta niciodată până la capăt. Odată mi-a zis:
— Dumneavoastră nu știți cum e să fii tânăr azi! Totul e scump, totul e greu!

Avea dreptate într-un fel. Eu am crescut în alte vremuri. Dar nu am fugit niciodată de greutăți.

După accident, Radu s-a schimbat. Nu mai râdea, nu mai glumea cu Vlad. Stătea ore întregi pe balcon, privind blocurile gri și cerul mereu posomorât. Îl întrebam ce are:
— Nimic, mamă…
Dar știam că îl doare neputința.

Irina a început să iasă tot mai des cu prietenele ei. Se întorcea târziu și mirosea a parfum scump. Într-o zi am găsit un mesaj pe telefonul ei: „Mi-e dor de tine…” Nu era de la Radu.

Am tăcut. Nu am vrut să stric familia.

Într-o duminică dimineață, Vlad m-a întrebat:
— Bunico, mami și tati se despart?
Mi s-a rupt sufletul. I-am spus că nu, dar ochii mei spuneau altceva.

Apoi a venit acea seară de octombrie. Irina și-a făcut bagajele în tăcere. Vlad plângea în camera lui. Radu stătea nemișcat pe canapea.
— Îmi pare rău, doamnă Maria… Nu mai pot…
A plecat fără să se uite înapoi.

Au trecut două luni de atunci. Vlad locuiește cu mine și cu Radu. Irina vine rar să-l vadă. Radu s-a angajat la o firmă de pază – salariu mic, dar măcar simte că face ceva. Eu am început să vând plăcinte la colțul blocului ca să mai aduc un ban în casă.

Oamenii din bloc mă privesc cu milă sau cu răutate:
— Uite-o și pe Maria… Nici copiii nu-i sunt recunoscători!
Dar nu mă interesează ce spun ei. Mă doare doar pentru Vlad – copilul care nu are nicio vină.

Într-o seară l-am găsit pe Radu plângând în baie.
— Mamă… Am greșit undeva? De ce ne-a lăsat?
Nu am știut ce să-i răspund.

M-am întrebat de mii de ori: unde am greșit? Am dat tot ce am avut pentru familia asta. Am sacrificat sănătate, timp, vise… Și totuși ne-am destrămat ca o casă din cărți de joc.

Poate că presiunea vieții moderne ne-a zdrobit pe toți: ratele la bancă, salariile mici, lipsa speranței… Sau poate că nu am știut să comunicăm cu adevărat.

Mă uit la Vlad când doarme și mă rog să nu moștenească tristețea noastră.

Oare câte familii din România trec prin asta? Oare există vreo soluție sau suntem condamnați să ne pierdem unii pe alții sub povara zilei de mâine?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?