„Am dat apartamentul fiicei noastre, dar acum suntem străini în propria familie”

— Nu știu ce să mai fac cu voi, mereu aveți ceva de comentat! a țipat Irina, fiica noastră, trântind ușa bucătăriei. Am rămas cu mâna pe cana de ceai, tremurând ușor, în timp ce soțul meu, Viorel, încerca să-și ascundă lacrimile. Niciodată nu mi-am imaginat că vom ajunge aici. Că vom fi niște musafiri nedoriți în viața copilului nostru, după tot ce am făcut pentru ea.

Totul a început acum doi ani, când mama mea s-a stins. Apartamentul din Drumul Taberei a rămas gol, cu mirosul de levănțică și perdelele vechi care dansau la fiecare adiere. L-am închiriat o vreme, dar mereu simțeam că trădez ceva din sufletul familiei. Era locul unde am crescut, unde tata citea ziarul la geam și mama făcea cozonaci de Crăciun. Când Irina ne-a spus că vrea să se mute cu Rareș, am știut: ăsta e momentul să-i dăm apartamentul. Să-i fie începutul mai ușor decât ne-a fost nouă.

Nu am cerut nimic în schimb. Nici măcar un „mulțumesc” formal. Am făcut actele, am plătit notarul, am golit dulapurile cu lacrimi în ochi și i-am predat cheile. Irina a plâns atunci, m-a strâns tare în brațe și mi-a șoptit: „Mami, nu o să uit niciodată ce ai făcut pentru mine.”

Primele luni au fost frumoase. Ne invita la cafea duminica, povesteam despre cum se descurcă la noul job și despre planurile lor de nuntă. Dar încet-încet, ceva s-a schimbat. Rareș a început să ne privească altfel, ca pe niște bătrâni care nu-și mai găsesc locul. Irina era mereu ocupată, mereu grăbită. Când veneam în vizită, simțeam că deranjăm. Odată am găsit ușa încuiată și am stat pe palier jumătate de oră până ne-au deschis.

— Nu puteți să sunați înainte? Avem și noi viața noastră! ne-a spus Rareș, cu o voce rece.

Am plecat acasă cu sufletul greu. Viorel nu a zis nimic toată seara. Eu am plâns pe ascuns în baie, ca să nu mă vadă.

Apoi au început reproșurile mărunte. Că ne băgăm prea mult în viața lor. Că îi judecăm pentru fiecare decizie. Că nu suntem „moderni”, că nu înțelegem generația lor. Am încercat să mă dau la o parte, să nu mai sun atât de des, să nu mai întreb nimic despre nuntă sau serviciu. Dar distanța creștea între noi ca un zid de gheață.

Într-o zi, Irina m-a sunat plângând:
— Mami, nu mai pot! Simt că orice fac e greșit pentru voi! De ce nu mă lăsați să trăiesc cum vreau?

Am rămas fără cuvinte. Eu? Eu care am renunțat la tot pentru ea? Eu care i-am dat casa copilăriei mele?

Viorel a încercat să vorbească cu Rareș la o bere:
— Băiete, noi doar vrem să vă fie bine…
— Știu, dar uneori simțim că apartamentul ăsta e ca o povară. Că trebuie să fim recunoscători non-stop…

Atunci am realizat: darul nostru s-a transformat într-o povară pentru ei și într-o rană pentru noi.

De atunci ne vedem rar. De Crăciun am fost invitați „pe scurt”, între două vizite la prieteni. Am adus cozonac și sarmale ca pe vremuri, dar nimeni nu s-a atins de ele. Irina era obosită, Rareș absent.

Sora mea, Mariana, m-a certat:
— Așa pățești când dai totul pe tavă! Copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i respectul!

Dar eu nu pot să cred că e doar vina lor. Poate am greșit și noi undeva. Poate am pus prea mult suflet în lucruri materiale și am uitat să vorbim deschis despre sentimentele noastre.

Într-o seară, Viorel mi-a spus:
— Parcă nu mai avem niciun rost…

M-am uitat la el și m-am întrebat: oare dragostea părintească trebuie răsplătită? Oare sacrificiul nostru a fost prea mare sau prea puțin?

Acum stau singură în bucătărie și mă gândesc: dacă aș putea da timpul înapoi, aș face la fel? Sau aș păstra apartamentul ca un colț de suflet doar al nostru?

Voi ce ați face? E corect să așteptăm recunoștință de la copiii noștri sau dragostea adevărată nu cere nimic în schimb?