Soțul în umbra mamei: Povestea unei iubiri încercate de loialități împărțite

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să stau singură în casa asta, să-ți aud vocea doar la telefon, să mă prefac că totul e normal! am izbucnit într-o seară, cu telefonul strâns în palmă, lacrimile curgându-mi pe obraji. Dincolo de fir, vocea lui era stinsă, obosită.

— Te rog, Ana, nu începe iar… Mama nu se simte bine. Are nevoie de mine. Știi cât de greu îi este după operație.

— Știu! Dar și eu am nevoie de tine! Suntem căsătoriți, Radu! Nu mai suntem copii să fugim la mama când ceva nu merge! am ridicat tonul fără să vreau, simțind cum furia și neputința mă sufocă.

A închis. M-am prăbușit pe canapea, cu genunchii la piept. De șase luni trăiesc așa: zile goale, seri reci, mesaje scurte și vizite rare, mereu pe fugă. De fiecare dată când îl văd, simt că e alt om. Nu mai râde ca înainte, nu mă mai privește cu drag. Îl simt departe, ca și cum între noi s-ar fi ridicat un zid invizibil.

Totul a început când mama lui, doamna Lidia, a ajuns la spital. O operație complicată la inimă. Am fost acolo, am stat nopți întregi pe holuri, am plâns împreună. Dar după ce s-a externat, Radu a decis să se mute la ea „temporar”, ca să o ajute. La început am înțeles. Dar timpul trecea și el nu se mai întorcea acasă.

— Ana, nu pot s-o las singură. E fragilă. Se teme noaptea. Are nevoie de mine să-i fac cumpărăturile, să-i gătesc… îmi spunea mereu.

Dar eu vedeam altceva. O femeie care îl ținea legat cu vinovăția. Care plângea când el voia să plece. Care îi spunea cât de mult suferă fără el. Și el ceda de fiecare dată.

Prietenii mei nu mai știau ce să-mi spună. — Poate chiar e bolnavă… Poate exagerezi tu… Dar eu simțeam că pierd tot ce am construit împreună. Că nu mai sunt soția lui, ci o străină care așteaptă la rând.

Într-o duminică, am mers la ei fără să anunț. Am intrat în apartamentul mic al doamnei Lidia și am găsit-o pe canapea, privind la televizor. Radu era în bucătărie.

— Bună ziua… am spus încet.

— Vai, Ana! Ce surpriză! a zis ea cu un zâmbet fals. Radu a ieșit imediat.

— Ce cauți aici? m-a întrebat în șoaptă.

— Am venit să te văd. Să vorbim. Să-mi văd soțul!

Doamna Lidia s-a ridicat greu și a venit lângă noi.

— Dragii mei, nu vă certați din cauza mea… Eu sunt o bătrână bolnavă… Dacă Radu vrea să stea cu mine câteva luni până mă pun pe picioare… Nu vreau să fiu o povară…

Am simțit cum mi se strânge inima. Era clar: orice aș fi spus, tot eu eram cea rea.

— Mama ta nu e singură pe lume! Are rude, are vecini! Eu? Eu cu cine rămân? am izbucnit.

Radu m-a privit cu ochi triști.

— Ana, te rog… Nu vreau să aleg între voi…

— Dar deja ai ales!

Am plecat plângând pe scări. În acea seară mi-am dat seama că nu lupt doar cu boala unei femei bătrâne, ci cu o viață întreagă de dependență și manipulare.

Seara târziu m-a sunat mama mea.

— Ana, trebuie să fii tare. Dacă el nu vede cât suferi… poate că nu te merită.

Dar eu nu voiam să renunț. Îl iubeam pe Radu. Îmi doream să fim din nou o familie. Să avem copii. Să râdem ca înainte.

Am încercat să vorbesc cu el despre terapie de cuplu. A refuzat categoric.

— Nu avem nevoie de psihologi! E doar o perioadă grea! O să treacă!

Dar lunile treceau și nimic nu se schimba. Începusem să mă gândesc dacă nu cumva chiar eu sunt problema. Poate că sunt egoistă? Poate că nu știu să fiu răbdătoare?

Într-o noapte l-am visat pe Radu venind acasă cu un buchet de flori și spunându-mi: „Iartă-mă că te-am lăsat singură”. M-am trezit plângând și am știut că trebuie să fac ceva.

A doua zi am scris o scrisoare pentru el:

„Radu,
Nu știu dacă vei citi până la capăt ce-ți scriu acum. Dar trebuie să știi cât doare absența ta. M-am simțit abandonată și invizibilă în ultimele luni. Îmi lipsești tu – omul meu blând și cald. Nu vreau să te pun să alegi între mine și mama ta. Dar vreau să știu dacă mai suntem o familie sau doar două vieți paralele care se întâlnesc din când în când din obligație. Te iubesc și vreau să luptăm pentru noi.”

A venit după două zile acasă. Cu ochii roșii de oboseală și vinovăție.

— Ana… Nu știu ce să fac… Simt că orice aleg greșesc față de cineva…

L-am îmbrățișat strâns și i-am spus:

— Nu trebuie să alegi între noi. Dar trebuie să vrei să fii prezent aici, cu mine. Să vrei să construim ceva împreună.

A rămas peste noapte atunci, pentru prima dată după luni întregi. Am adormit ținându-ne de mână, dar dimineața devreme a plecat din nou la mama lui.

Acum scriu aceste rânduri privind spre ușa goală a apartamentului nostru. Încerc să găsesc răspunsuri la întrebări care mă macină: Cât poți lupta pentru un om care nu știe unde îi este locul? Cât poți ierta? Și când e timpul să te alegi pe tine?

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin astfel de încercări – când familia devine câmp de luptă și iubirea pare prea mică pentru toate războaiele din jurul ei. Voi ce ați face în locul meu? Mai merită salvat un astfel de mariaj sau e timpul să-mi regăsesc drumul singură?