Dincolo de Ușă: Povestea unei Mame care S-a Regăsit pe Sine

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce fetița mea cea mică plângea în camera alăturată. M-am prăbușit pe podeaua rece din bucătărie, cu palmele strânse în jurul cănilor goale de ceai. Soțul meu, Cătălin, a intrat în grabă, cu sprâncenele încruntate.

— Ce s-a întâmplat acum? Nu poți să fii și tu mai tare? Toată lumea are probleme, dar nu ne văităm toată ziua!

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când auzeam cuvintele astea. De ani de zile, mă trezeam la 5 dimineața să pregătesc pachete pentru școală, să calc hainele copiilor, să fac cumpărături și să alerg între serviciu și casă. Nimeni nu părea să observe că mă sting încet.

În acea noapte, după ce toți au adormit, am rămas singură în bucătărie. Am pus mâna pe telefon și am format numărul mamei mele. Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc în plâns.

— Mamă, nu mai știu cine sunt. Simt că nu mai exist decât pentru ceilalți.

Ea a tăcut o clipă, apoi mi-a spus încet:

— Ana, tu ai uitat să te rogi. Ai uitat să vorbești cu Dumnezeu despre tine, nu doar despre copii.

Am închis ochii și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji. În acea noapte, pentru prima dată după mulți ani, m-am rugat pentru mine. Am cerut putere să mă regăsesc.

Zilele următoare au fost la fel de grele. Cătălin era tot mai absent, copiii tot mai exigenți. Într-o după-amiază, când fiica mea cea mare, Mara, a venit acasă cu ochii dați peste cap pentru că nu găsea bluza preferată spălată, am simțit că explodez.

— Nu sunt servitoarea voastră! am strigat fără să-mi dau seama.

Toți s-au oprit și s-au uitat la mine ca la o străină. Mara a început să plângă și a fugit în cameră. Cătălin a ridicat din umeri:

— Dacă nu-ți convine, poate ar trebui să-ți iei o pauză de la familie.

M-am simțit vinovată. Dar în seara aceea, după ce am adormit copiii, am deschis Biblia pe care o țineam uitată pe raft. Am citit la întâmplare: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți.” Am realizat că uitasem partea cu „ca pe tine însuți”.

Am început să merg la biserică duminica dimineața. La început, Cătălin a râs de mine:

— Ce-ți imaginezi că găsești acolo? O să vină popa să-ți spele vasele?

Dar eu mergeam oricum. În liniștea bisericii mici din cartierul nostru din Ploiești, am găsit ceva ce nu mai simțisem de mult: pace. Preoteasa, doamna Stanciu, m-a luat deoparte într-o zi.

— Ana, ai uitat că ești și tu copilul cuiva. Dumnezeu te iubește și pe tine, nu doar pe copiii tăi.

Am început să scriu într-un jurnal. Seara, după ce toți adormeau, scriam despre visele mele din copilărie: voiam să pictez, să merg la munte singură măcar o dată, să citesc o carte fără întreruperi.

Într-o zi de primăvară, mi-am făcut curaj și am mers la un atelier de pictură organizat la Casa de Cultură. M-am simțit vinovată că lipsesc două ore de acasă. Când am ajuns, Mara era supărată că nu găsea ceva de mâncare.

— Unde ai fost? De ce nu e gata cina?

— Am fost la pictură. Am nevoie și eu de timp pentru mine.

A izbucnit:

— Ești egoistă! Tu nu vezi că noi avem nevoie de tine?

Am plâns toată noaptea aceea. Dar dimineața m-am trezit cu un gând clar: dacă nu mă regăsesc pe mine însămi, nu pot fi nici mamă bună.

Au urmat luni de conflicte mici și mari. Cătălin s-a retras tot mai mult în muncă și prieteni. Mara a început să mă ignore. Doar Ilinca venea uneori la mine și mă întreba:

— Mami, ești tristă?

Îi zâmbeam și îi spuneam că încerc să fiu mai fericită.

Într-o duminică dimineața, după slujbă, doamna Stanciu m-a întrebat dacă vreau să ajut la organizarea unei tabere pentru copii defavorizați. Am acceptat fără să stau pe gânduri. Acolo am cunoscut-o pe Sorina, o femeie care trecuse printr-un divorț dureros și care își crescuse singură băiatul.

— Știi ce mi-a spus duhovnicul meu? Că nu poți turna dintr-un vas gol. Dacă tu nu ai grijă de sufletul tău, n-ai cum să-i ajuți pe ceilalți.

Vorbele ei mi-au rămas în minte zile întregi.

Într-o seară ploioasă, Mara a venit la mine în bucătărie.

— Mami… îmi pare rău că te-am certat atunci. Cred că mi-ar plăcea și mie să pictez cu tine.

Am simțit cum mi se rupe un nod din inimă. Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.

Cătălin încă nu înțelege tot ce simt sau fac. Dar am învățat să nu-mi mai cer scuze pentru cine sunt. Am început să pictez din nou și chiar am expus două tablouri la Casa de Cultură.

Nu știu dacă familia mea va accepta vreodată complet schimbarea mea. Dar știu sigur că fără credință și fără curajul de a mă pune pe primul loc uneori, aș fi rămas o umbră în propria viață.

Oare câte femei trăiesc așa? Oare câte dintre noi uităm că suntem și noi oameni înainte de toate? Poate e timpul să ne spunem poveștile și să ne dăm voie să fim văzute.