Scrisoarea care mi-a zguduit lumea: Povestea Evei între vină, furie și speranță

— Eva, iar țipă copiii tăi! Nu poți să-i ții în frâu?
Vocea răsunătoare a lui domnul Dinu, vecinul de la trei, m-a izbit ca un val rece într-o dimineață de aprilie. Mă grăbeam să-i îmbrac pe Vlad și pe Ilinca pentru școală, iar Vlad nu găsea șosetele potrivite. Ilinca plângea că nu vrea să mănânce terciul. Eu, cu ochii umflați de nesomn, încercam să nu izbucnesc.
— Îmi pare rău, domnule Dinu, încerc… am murmurat, dar el deja trântise ușa.

Nu era prima dată când simțeam privirile grele ale vecinilor. De când soțul meu, Mihai, ne-a părăsit pentru o altă femeie din oraș, tot blocul parcă aștepta să vadă cum mă prăbușesc. Dar nimic nu m-a pregătit pentru dimineața aceea de vineri, când am găsit biletul.

Era lipit pe ușa apartamentului nostru, scris cu litere mari și apăsate:

„Stimată doamnă Eva,

Nu este normal ca în fiecare dimineață să se audă țipete și scandal din apartamentul dumneavoastră. Copiii au nevoie de disciplină, nu de haos. Poate ar trebui să vă gândiți dacă sunteți potrivită pentru a fi mamă singură. Unii oameni nu sunt făcuți pentru asta.

Cu considerație,
Un vecin preocupat”

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am uitat la Vlad și la Ilinca — ochii lor mari, speriați, mă priveau fără să înțeleagă de ce mama lor plânge fără zgomot. Am rupt biletul în bucăți mici, dar cuvintele lui mi-au rămas întipărite în minte ca niște tăieturi adânci.

În acea zi am mers la muncă ca un robot. Lucrez la supermarketul din colț, la casierie. Colega mea, Mariana, m-a întrebat:
— Ce-ai pățit, Eva? Pari că ai văzut o fantomă.
Am dat din umeri și am zâmbit forțat. Cum să-i spun că mă simt o ratată? Că nu sunt în stare nici măcar să-mi cresc copiii fără să deranjez lumea?

Seara, după ce i-am culcat pe copii, am stat pe marginea patului și am privit pereții goi. M-am gândit la mama mea, care mereu îmi spunea:
— Eva, lumea va găsi mereu ceva de criticat. Tu să-ți vezi de drumul tău.
Dar vocea mamei era slabă față de cea a vecinului care mă acuza că nu sunt o mamă bună.

A doua zi dimineață, am întâlnit-o pe doamna Raluca pe scări.
— Am auzit că ai primit un bilet urât… Să nu-l bagi în seamă! Știi cât de răutăcioși pot fi unii oameni.
Am zâmbit recunoscătoare, dar rana era încă vie.

În weekend am încercat să fiu mai calmă cu copiii. Să nu mai ridic vocea, să nu mai grăbesc lucrurile. Dar Vlad a vărsat laptele pe covor și Ilinca a început să țipe că vrea altceva la micul dejun. Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns în pumni.

Seara aceea a fost cea mai grea. Vlad a venit lângă mine:
— Mami, tu ești supărată pe noi?
— Nu, puiule… Sunt doar obosită.
— S-a supărat cineva pe tine?
M-am uitat la el și am simțit cum mă rupe în două vinovăția. Ce fel de mamă sunt dacă nici măcar nu pot ascunde durerea de copiii mei?

Luni dimineață am găsit curajul să bat la ușa vecinului de vizavi — domnul Petre, care mereu îmi zâmbea când mă vedea cu copiii.
— Domnule Petre… Dumneavoastră ați scris biletul?
A dat din cap:
— Nu eu, Eva. Dar știu cine l-a pus. E domnul Jeffrey de la patru. E pensionar și are impresia că știe totul despre toți.

Am stat o clipă pe gânduri. Să merg să-l confrunt? Să-i spun cât de greu e să fii mamă singură? Cât de mult mă străduiesc în fiecare zi?

În acea seară am scris o scrisoare. Nu pentru domnul Jeffrey, ci pentru mine:

„Dragă Eva,

Nu ești perfectă. Dar lupți. Iubești. Te ridici în fiecare dimineață pentru copiii tăi. Nu lăsa vocile din afară să-ți spună cine ești tu ca mamă.”

Am citit-o cu voce tare și am simțit cum o parte din povara mea se ridică.

Peste câteva zile, l-am întâlnit pe domnul Jeffrey la lift.
— Bună ziua, domnule Jeffrey! Vreau doar să vă spun că fac tot ce pot pentru copiii mei. Poate nu e perfect, dar îi iubesc mai mult decât orice pe lume.
A rămas mut o clipă, apoi a dat din cap și a intrat în lift fără un cuvânt.

Nu știu dacă i-am schimbat părerea. Dar știu că eu m-am schimbat. Am început să vorbesc mai mult cu alte mame din bloc — am aflat că și ele au primit bilete sau priviri tăioase. Am început să ne ajutăm între noi: una aducea o supă caldă când alta era bolnavă; alta stătea cu copiii când una dintre noi avea nevoie de o oră de liniște.

Poate că lumea va judeca mereu. Poate că niciodată nu voi fi mama perfectă din ochii altora sau chiar ai mei. Dar știu că nu sunt singură.

M-am întrebat adesea: oare câte mame trăiesc cu teama asta — că nu sunt destul? Câte dintre noi ne lăsăm definite de bilete anonime sau priviri reci? Voi ce ați face dacă ați primi o astfel de scrisoare?