Când părinții devin datoriile tale: Povestea mea despre iubire, datorie și dezamăgire

— Nu mai avem bani de întreținere, Rareș. Poți să ne trimiți ceva până la sfârșitul săptămânii? Vocea mamei răsuna în receptor cu o oboseală pe care o cunoșteam prea bine, dar și cu acea notă de așteptare care mă făcea să mă simt vinovat chiar înainte să răspund.

— Mamă, abia am plătit chiria și rata la bancă… Nu pot să vă trimit chiar acum, poate luna viitoare…

— Și ce vrei să facem? Să stăm pe întuneric? Să ne dea afară din casă? Tatăl tău e bolnav, eu nu mai pot lucra… Tu ai serviciu bun la București, nu-ți lipsește nimic!

Mi-am mușcat buza și am privit în gol spre fereastra apartamentului meu mic, departe de orașul natal. În fiecare lună, povestea se repeta: telefoane, rugăminți, apoi reproșuri. De la 18 ani, când am plecat la facultate, părinții mei au început să vadă în mine nu doar un fiu, ci o soluție la toate problemele lor financiare.

La început, am ajutat cu drag. Îmi aminteam cum mama îmi făcea plăcinte cu mere când eram mic și cum tata mă ducea la pescuit pe malul Oltului. Dar, pe măsură ce anii au trecut, gesturile lor calde s-au rărit, iar cererile de bani au crescut. Orice reușită a mea era urmată de o nouă listă de nevoi: „Ne trebuie pentru medicamente”, „S-a stricat frigiderul”, „Trebuie reparat acoperișul”.

— Rareș, nu uita că noi te-am crescut! — îmi spunea tata când încercam să mă opun. — Dacă nu eram noi, nici nu ajungeai unde ești acum!

Mă simțeam prins într-o capcană. Prietenii mei râdeau când le povesteam: „Așa-s părinții la noi, vor tot timpul ceva”. Dar la mine nu era doar o glumă. Era realitatea zilnică. Am început să evit să răspund la telefon. Sora mea mai mică, Ioana, plecase în Italia și vorbea rar cu ei. „Nu mai pot”, mi-a spus într-o zi pe WhatsApp. „M-au sufocat cu pretențiile lor. Acum e rândul tău.”

Într-o seară, după o zi lungă la birou, m-am prăbușit pe canapea și am început să plâng. Mă simțeam golit de sens. Aveam 32 de ani și tot ce câștigam se ducea pe facturile și datoriile părinților mei. Nu aveam bani să ies cu prietenii, nu-mi permiteam vacanțe sau haine noi. Totul era pentru ei. Și totuși, niciodată nu era suficient.

— Rareș, tu nu înțelegi cât ne e de greu! — mi-a spus mama într-o zi când am încercat să-i explic că nu mai pot. — Tu ai tot ce-ți trebuie! Noi ce avem?

— Mamă, eu nu trăiesc! Eu doar muncesc ca să vă trimit bani! Nu mai pot! — am izbucnit.

A urmat o tăcere grea.

— Dacă așa gândești… atunci să nu te mai deranjez.

Am închis telefonul tremurând. M-am simțit cel mai rău om din lume. Dar și eliberat, pentru o clipă.

Au urmat luni de liniște rece. Nu m-au mai sunat decât rar, doar când aveau nevoie urgentă de ceva. Ioana m-a sunat într-o zi și mi-a spus că mama s-a plâns rudelor că „Rareș s-a schimbat, nu mai ține la familie”.

Am început să merg la terapie. Psihologul mi-a spus că ceea ce trăiesc se numește „parentificare” — când copilul devine părinte pentru propriii părinți. Am realizat cât de mult mi-a afectat viața acest rol impus.

Într-o duminică am decis să merg acasă, după aproape doi ani. Când am intrat pe ușă, mama m-a privit cu ochi reci.

— Ai venit cu mâna goală?

— Am venit să vă văd… Nu v-am mai văzut de mult.

Tata nici nu s-a ridicat din fotoliu.

— Dacă n-ai venit să ajuți cu ceva, ce rost are?

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am stat câteva ore, în tăcere apăsătoare, apoi am plecat. Pe drum spre gară am plâns ca un copil.

De atunci am început să-mi construiesc viața fără să mă mai simt responsabil pentru fericirea lor. Încerc să-i ajut cât pot, dar nu mai las vina să mă conducă. Am cunoscut-o pe Ana și pentru prima dată cineva m-a întrebat: „Dar tu ce-ți dorești?”

Acum mă uit în urmă și mă întreb: oare dragostea părintească poate fi condiționată de bani? Sau am fost doar un portofel cu nume și prenume pentru cei care ar fi trebuit să mă iubească necondiționat?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria față de părinți și unde începe dreptul nostru la propria viață?