Hotarul dintre Iubire și Renunțare: Povestea Juliei

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea Ioanei răsună spartă prin bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbe pe aragaz. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn. O privesc: ochii ei sunt roșii, obrajii scobiți, iar părul îi cade dezordonat peste umeri. E fiica mea, dar parcă nu o mai recunosc.

— Ioana, te rog… gândește-te la copii. La Maria și la Vlad. Ei ce vină au? — încerc să-mi țin vocea calmă, dar simt cum mi se rupe sufletul la fiecare cuvânt.

— Nu mai pot trăi cu el! Nu vezi că mă sufoc? — izbucnește ea, și lacrimile îi curg șiroaie. — Tata n-a ridicat niciodată mâna la tine, dar pe mine mă doare fiecare cuvânt pe care mi-l aruncă Mihai!

Mă uit la ea și mă văd pe mine, cu patruzeci de ani în urmă, când am vrut să fug de acasă după ce tatăl ei a venit beat și a spart farfuria cu supă de linte. Dar eu am rămas. Am rămas pentru că „așa se face”, pentru că „ce-o să zică lumea”, pentru că nu aveam unde să mă duc. Și acum, Ioana vrea să plece. Să rupă totul. Să-și ia copiii și să înceapă de la zero.

— Julia, nu-i lăsa să plece! — aud vocea soțului meu, Gheorghe, din sufragerie. — Femeile din ziua de azi nu mai știu să rabde nimic. Noi am crescut altfel!

Îl ignor. Știu că nu înțelege. El încă trăiește cu ideea că bărbatul e stâlpul casei și femeia trebuie să tacă și să înghită. Dar eu știu cât doare tăcerea.

— Ioana, hai să stăm jos. Să vorbim ca oamenii mari. — Îi iau mâna rece în a mea. — Ce vrei tu cu adevărat?

Ea oftează adânc și-și șterge lacrimile cu dosul palmei.

— Vreau liniște, mamă. Vreau să nu mă mai tem când aud cheia în ușă. Vreau ca Maria să nu se mai ascundă sub masă când Mihai țipă la mine.

Mă strânge în spate o durere veche. Îmi amintesc cum Ioana se ascundea sub masă când Gheorghe ridica vocea la mine. Am crezut că am ascuns destul de bine totul, dar copiii simt.

— Dacă pleci, unde te duci? — întreb încet.

— La tine! Unde altundeva? — răspunde ea cu o disperare care mă face să-mi mușc buza.

Casa noastră are două camere și o bucătărie mică. Deja e greu cu Gheorghe bolnav și cu pensia mea de 1.800 de lei pe lună. Dar cum să-i spun „nu” copilului meu?

— Julia, nu suntem hotel! — strigă Gheorghe din nou. — Să-și rezolve problemele acasă!

Îl ignor iar. Mă ridic și deschid geamul larg. Aerul rece de martie îmi taie obrajii, dar nu-mi pasă.

— O să ne descurcăm cumva, Ioana. Pentru tine și pentru copii… fac orice.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Aud pașii lui Gheorghe prin casă, bombănind în șoaptă. Aud suspinele Ioanei din camera ei de copil, unde s-a întors după douăzeci de ani. Mă gândesc la Maria și Vlad, care dorm la capătul patului, strânși unul în altul ca doi pui speriați.

A doua zi dimineață, vecina de la trei, tanti Viorica, mă oprește pe scară:

— Ce s-a întâmplat, Julia? Am văzut-o pe Ioana cu copiii… S-a certat iar cu Mihai?

Simt cum mi se urcă sângele în obraji.

— Sunt probleme… Dar le rezolvăm noi între noi.

Dar știu că până seara tot blocul va vorbi despre noi. În cartierul nostru din Pitești, divorțul e încă o rușine mare. Oamenii te privesc altfel la piață, la biserică, la coadă la farmacie.

Seara, când Maria vine la mine în bucătărie și mă întreabă:

— Mamaie, o să ne mai întoarcem acasă?

Nu știu ce să-i răspund. Îi mângâi părul și îi spun doar:

— Aici ești acasă acum, puiule.

În zilele următoare, Ioana încearcă să-și găsească un serviciu nou. Mihai o sună zilnic și o amenință că dacă nu se întoarce acasă îi va lua copiii. Eu încerc să fiu stânca de care toți se agață: gătesc, spăl, fac teme cu Maria și Vlad, ascult plânsul Ioanei noaptea târziu.

Gheorghe devine tot mai acru:

— O să ne râdă lumea! O să spună că n-am fost în stare să ne creștem fata!

Mă uit la el și simt un val de furie mocnită:

— Poate dacă ai fi fost tu altfel cu mine… poate dacă am fi vorbit mai mult… Poate n-ar fi ajuns aici!

Se uită la mine ca și cum l-aș fi trădat.

Într-o seară, după ce copiii adorm, Ioana vine lângă mine pe balcon.

— Mamă… dacă nu reușesc? Dacă Mihai chiar îmi ia copiii?

O strâng în brațe cât pot de tare.

— Nu ești singură! Eu sunt aici. Și dacă trebuie să mergem până la tribunal sau la poliție… mergem împreună!

O văd cât e de frântă între dorința de libertate și frica de judecata lumii. Știu că va trebui să lupte nu doar cu Mihai, ci și cu prejudecățile vecinilor, ale rudelor, ale propriei conștiințe.

Într-o duminică dimineață mergem împreună la biserică. Preotul vorbește despre iertare și familie unită. Ioana plânge încet lângă mine; eu mă rog doar ca Dumnezeu să-i dea putere.

Trec luni grele: procese, avocați plătiți din pensia mea mică, certuri cu Gheorghe care amenință că pleacă el dacă nu pleacă Ioana. Copiii devin tot mai tăcuți; Maria începe să se bâlbâie când vorbește despre tatăl ei.

Într-o zi primesc vestea: instanța a decis ca Maria și Vlad să rămână cu mama lor. Ioana plânge de fericire; eu plâng de ușurare. Gheorghe tace o vreme, apoi începe să accepte noua realitate.

Dar rana rămâne: lumea încă ne privește ciudat; rudele ne-au întors spatele; Ioana încă se teme când sună telefonul seara târziu.

Acum stau pe balconul mic al apartamentului nostru și privesc apusul peste blocurile cenușii din Pitești. Mă întreb: oare am făcut bine? Oare sacrificiul meu a salvat familia sau doar a prelungit suferința tuturor?

Poate că dragostea unei mame sau a unei bunici nu poate repara totul… Dar ce altceva ne rămâne decât să încercăm iar și iar?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E oare curaj sau nebunie să lupți împotriva lumii pentru cei pe care îi iubești?