Fusta roșie și tăcerea dintre noi

— Tu chiar nu ai pic de rușine? a izbucnit mama, cu vocea tăioasă, în timp ce toți ceilalți se prefăceau că nu aud. Mirosea a mici și a fum, iar eu mă simțeam ca și cum aș fi fost pusă pe grătar, nu carnea.

Eram la grătarul anual din curtea bunicilor, la marginea Ploieștiului. Aveam douăzeci și unu de ani și purtam o fustă roșie, scurtă, cu un top alb, simplu. Era cald, iar eu mă simțeam bine în pielea mea. Sau cel puțin așa credeam până când am văzut privirea surorii mele, Irina, care s-a oprit asupra mea ca un cuțit.

— Nu ți se pare că exagerezi? a continuat ea, cu o sprânceană ridicată. — Suntem la masă cu toată familia, nu la discotecă.

M-am uitat spre tata, care s-a făcut că se uită la grătar, iar bunica a început să-și frece mâinile nervos. Doar verișorul meu, Vlad, părea să nu observe nimic, ocupat să-și verifice telefonul.

— Ce contează cu ce sunt îmbrăcată? am întrebat încet, încercând să-mi păstrez calmul. — E doar o fustă.

Mama a oftat teatral și s-a uitat spre Irina, căutând complicitate.

— Nu e vorba doar de fustă, Ana. E vorba de respect. Uite-l pe Radu (soțul Irinei) — ce impresie crezi că îi faci? Și dacă te vede vreun vecin?

M-am simțit mică, ca atunci când eram copil și făceam vreo prostie. Dar acum nu mai eram copil. Aveam dreptul să aleg cum mă îmbrac. Sau cel puțin așa speram.

Irina a venit lângă mine și mi-a șoptit printre dinți:

— Nu vreau să te faci de râs. Gândește-te și la mama.

Am simțit cum îmi ard obrajii. Toată lumea părea să mă judece. M-am ridicat brusc de la masă și am intrat în casă. Am închis ușa după mine și m-am sprijinit de ea, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

În oglinda din hol mi-am văzut reflexia: ochii umezi, buzele strânse. Fusta roșie părea acum un semn de revoltă inutilă. Am auzit pași în spatele meu — era bunica.

— Ana, nu plânge, mamă… Știi cum sunt ele. Dar poate… poate puteai să alegi altceva azi?

— Bunico, nu vreau să trăiesc toată viața după ce zic alții. Eu nu văd nimic greșit la mine. De ce trebuie să mă simt vinovată pentru că mă simt bine în pielea mea?

Bunica a oftat și mi-a mângâiat părul.

— Lumea judecă repede, Ana. Și uneori e greu să-i schimbi.

Am rămas singură câteva minute, încercând să-mi adun gândurile. M-am gândit la toate momentele când Irina fusese favorizata familiei — mereu cuminte, mereu „exemplu”. Eu eram mereu „cea rebelă”, „cea care nu ascultă”. Dar oare chiar era atât de greșit să fii diferit?

Când m-am întors afară, discuțiile se reluaseră ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Tata mi-a făcut cu ochiul, încercând să mă încurajeze. Dar mama și Irina mă priveau încă cu răceală.

— Ana, hai să vorbim puțin, a spus Irina mai târziu, trăgându-mă deoparte.

— Ce vrei să-mi spui? am întrebat obosită.

— Nu vreau să ne certăm. Dar tu chiar nu vezi că lumea te judecă? Că mama suferă?

— Dar eu? Eu nu contez? Mereu trebuie să fiu pe placul tuturor? Să mă ascund?

Irina a tăcut o clipă.

— Știi… când eram mică, mi-aș fi dorit să am curajul tău. Dar am ales mereu să tac ca să nu supăr pe nimeni. Poate că tu ai dreptate… dar nu știu dacă lumea e pregătită pentru asta.

Am simțit pentru prima dată că sora mea chiar mă vedea. Dar între noi era un zid construit din ani de comparații și așteptări nespuse.

Seara, când am ajuns acasă, mama a venit la mine în cameră.

— Ana… știu că te-am rănit azi. Dar mi-e teamă pentru tine. Lumea e rea cu fetele care ies din tipare.

— Mama… lumea va fi rea oricum. Dar eu nu pot trăi toată viața ascunzând cine sunt.

A tăcut și m-a îmbrățișat strâns.

În noaptea aceea am stat mult timp trează, gândindu-mă la toate femeile care au fost judecate pentru felul în care arată sau se îmbracă. La câte vise s-au frânt din cauza prejudecăților. La cât de greu e să fii tu însăți într-o lume care vrea să te facă după chipul ei.

Poate că fusta roșie nu era doar o piesă vestimentară. Era un steag al libertății mele — chiar dacă uneori flutura singur în vânt.

Mă întreb: oare câte dintre noi au avut curajul să fie ele însele până la capăt? Și câte au renunțat doar ca să fie acceptate?