Slujitoare în propria mea casă – Povestea unei vieți frânte între datorie și visuri

— Maria, ai terminat de spălat vasele? Să nu uiți să duci gunoiul și să întinzi rufele! vocea mamei răsuna aspru din bucătărie, iar eu, cu mâinile crăpate de la detergentul ieftin, mă grăbeam să termin ce aveam de făcut. Aveam șaisprezece ani și simțeam că viața mea s-a oprit în loc în ziua în care tata a murit. De atunci, casa noastră dintr-un cartier modest din Ploiești s-a transformat într-un câmp de bătălie: între lipsuri, facturi neplătite și vise spulberate.

Fratele meu, Mihai, avea doar opt ani. Îl vedeam cum se ascunde după ușa camerei când mama ridica vocea la mine. Nu era vina lui că nu aveam ce pune pe masă sau că hainele lui erau mereu peticite. Dar, în fiecare zi, simțeam cum povara familiei apasă tot mai greu pe umerii mei.

— Maria, nu te mai plânge! Toți avem greutăți. Dacă nu-ți convine, poți pleca! îmi spunea mama când îndrăzneam să mă opresc o clipă din muncă. Dar unde să plec? Eram copil și totuși nu mai aveam voie să fiu copil.

În fiecare dimineață mă trezeam înaintea tuturor, pregăteam ceaiul slab și pâinea uscată pentru micul dejun, apoi îl duceam pe Mihai la școală. Mă întorceam acasă și începeam curățenia: spălam podelele, făceam ordine prin dulapuri, încercam să repar ce se mai putea repara prin casă. Mama lucra la o croitorie, venea obosită și nervoasă, iar eu eram țapul ispășitor pentru toate frustrările ei.

Într-o zi de toamnă, când vântul bătea rece prin geamurile sparte, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. M-am apropiat încet.

— Mamă… ce s-a întâmplat?

— Ne-au tăiat curentul. Nu mai avem bani nici de pâine. Ce vrei să fac? Să fur? Să mă duc la cerșit?

Am simțit un nod în gât. Am luat-o de mână și i-am spus:

— O să găsesc eu ceva de lucru după școală. Nu te mai necăji.

Așa am ajuns să fac curățenie în casele vecinilor. Mă uitam la fetele de vârsta mea care râdeau pe stradă, cu ghiozdane colorate și părul prins în cozi jucăușe. Eu aveam mâinile crăpate și ochii obosiți. În fiecare seară aduceam acasă câțiva lei și îi puneam pe masă fără să spun nimic.

Anii au trecut greu. Mihai a crescut, dar nu a uitat niciodată cum îl luam de mână și îi spuneam povești ca să nu simtă frigul din casă. Mama s-a înrăit tot mai mult; parcă nu mă mai vedea ca pe fiica ei, ci ca pe o slujnică fără drepturi.

Într-o seară, când Mihai a venit acasă cu o notă proastă la matematică, mama a început să țipe:

— Din cauza ta! Dacă ai avea grijă de el cum trebuie, ar învăța! Ce fel de soră ești?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să-i spun că nu e vina mea, că fac tot ce pot… dar cuvintele mi-au rămas în gât.

Când am împlinit douăzeci de ani, am cunoscut un băiat, Radu. Era muncitor la o fabrică din apropiere, blând și răbdător. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că cineva mă vede cu adevărat.

— Maria, meriți mai mult decât să fii slujitoare în propria ta casă. Hai să ne facem un rost împreună!

Am acceptat cererea lui în căsătorie cu inima plină de speranță și teamă. Mama nu a venit la nuntă; mi-a spus doar:

— Să nu uiți cine te-a crescut!

Am plecat din casa copilăriei mele cu sufletul frânt. Ani la rând am încercat să construiesc o familie diferită pentru copiii mei: să le ofer dragoste, siguranță și libertate. Dar uneori mă surprind ridicând vocea fără motiv sau cerându-le prea mult… ca mama.

Într-o seară, fiica mea cea mare, Ioana, m-a întrebat:

— Mamă, tu ai fost fericită când erai mică?

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. I-am spus doar:

— Am avut grijă de toți… dar nu știu dacă cineva a avut vreodată grijă de mine.

Acum stau la fereastră și privesc cum copiii mei se joacă în curte. Îmi doresc să le ofer tot ce eu n-am avut: o copilărie adevărată. Dar uneori mă întreb: oare poți fi mamă cu adevărat dacă nimeni nu te-a învățat ce înseamnă asta? Sau suntem condamnați să repetăm greșelile trecutului?