Când copilul prietenei mele a devenit centrul universului nostru

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot! — vocea lui Vlad răsună din bucătărie, în timp ce eu încercam să-l liniștesc pe fiul nostru, Radu, care tocmai izbucnise în plâns pentru că nu găsea telecomanda.

Era deja a treia zi la rând când Irina venea la noi cu Maria. De fiecare dată, totul se învârtea în jurul fetiței ei: ce vrea să mănânce, ce vrea să vadă la televizor, unde vrea să se joace. Irina nu mai era prietena mea de altădată, cea care râdea cu poftă la glumele mele sau care mă asculta când aveam nevoie. Acum era doar mama Mariei. Iar eu… eu mă simțeam invizibilă.

— Simona, știi că Maria nu poate sta singură nici cinci minute. Dacă nu-i dau drumul la desene, urlă de răsună tot blocul! — mi-a spus Irina într-o zi, când am încercat să-i sugerez să petrecem și noi două puțin timp împreună.

— Dar Irina, și Radu are nevoie de liniște. Și Vlad… — am încercat eu să argumentez, dar ea m-a întrerupt:

— Vlad poate să meargă în dormitor dacă-l deranjează. Maria e mică, nu înțelege.

În seara aceea, Vlad a izbucnit:

— Simona, nu vreau să fiu rău, dar copilul ăsta ne-a invadat casa! Nu poate să se joace singură? Sau să se uite la desene acasă la ea?

M-am simțit prinsă la mijloc. Între soțul meu, care nu mai suporta haosul zilnic, și Irina, care părea că nu vede nimic în neregulă. M-am întrebat: oare exagerez eu? Sau chiar pierdem ceva important?

Am încercat să vorbesc cu Irina. Am invitat-o la o cafea în oraș, fără copii. A acceptat greu.

— Simona, nu pot s-o las pe Maria cu mama. Plânge după mine. Și dacă pățește ceva?

— Irina, ai nevoie și tu de timp pentru tine. Și pentru noi două. Ții minte cum stăteam ore întregi la povești? Acum nici nu mai apucăm să ne spunem ce simțim.

A oftat adânc și a privit în gol.

— Nu știu cine mai sunt fără Maria. Parcă tot universul meu s-a restrâns la ea. Soțul meu e mereu la muncă, mama mă critică pentru orice fac… Tu ești singura care mă mai ascultă.

Am simțit un nod în gât. O iubeam pe Irina ca pe o soră, dar nu mai puteam continua așa. Casa mea devenise teren de joacă pentru Maria, iar eu eram mereu pe margine.

Într-o zi, Radu mi-a spus:

— Mami, de ce vine Maria mereu la noi? Eu nu mai pot să mă joc cu jucăriile mele…

Atunci am realizat că nu doar eu sufeream. Și familia mea era afectată.

Am decis să pun limite. Cu inima strânsă, i-am spus Irinei că nu mai putem primi vizite zilnic. Că Radu are nevoie de spațiul lui și că Vlad e obosit după muncă.

Irina a izbucnit în plâns.

— Deci mă dai afară? După tot ce am trecut împreună?

— Nu te dau afară, Irina! Dar trebuie să găsim un echilibru. Prietenia noastră nu poate supraviețui dacă totul se învârte doar în jurul Mariei.

A urmat o perioadă rece între noi. Nu ne-am mai sunat zile întregi. Mă simțeam vinovată și eliberată în același timp.

Într-o seară, am primit un mesaj de la ea:

„Îmi pare rău că am fost egoistă. Mi-e greu fără tine. Poate găsim o cale să fim din nou prietene.”

Am plâns citind rândurile ei. I-am răspuns că și mie mi-e dor de ea și că sunt dispusă să încercăm din nou — dar cu limite sănătoase.

Acum ne vedem mai rar, dar fiecare întâlnire e prețioasă. Maria a crescut puțin și începe să se joace singură. Irina merge la terapie și încearcă să-și regăsească identitatea dincolo de rolul de mamă.

Uneori mă întreb: cât de mult trebuie să sacrificăm pentru cei dragi? Unde tragem linia între ajutor și pierderea propriei vieți? Poate prietenia adevărată să supraviețuiască atunci când lumea unuia dintre noi se schimbă radical?