Umbra unui nume: Povestea Mariei

— Cum adică nu ești sigură că sunt fiica voastră? am întrebat, cu vocea tremurândă, privind-o pe mama direct în ochi. Era o după-amiază de iunie, iar lumina caldă a soarelui se strecura printre perdelele vechi din sufrageria noastră din Ploiești. Tata stătea la masă, cu mâinile încleștate, evitându-mi privirea. Aveam 65 de ani și, până atunci, crezusem că știu cine sunt. Maria Popescu, fiica lui Vasile și a Elenei Popescu, născută și crescută în România, cu rădăcini adânci în pământul ăsta.

Totul a început cu o scrisoare găsită întâmplător într-o cutie veche din pod. Era adresată „copilului nostru drag” și semnată de două persoane cu nume pe care nu le-am mai auzit niciodată: Carmen și Manuel. Inițial am crezut că e o greșeală sau o glumă proastă. Dar curiozitatea m-a împins să întreb. Mama a oftat adânc, iar tata a ieșit din cameră fără să spună un cuvânt.

— Maria, nu voiam să afli așa… dar cred că e timpul să știi adevărul, a spus mama, cu lacrimi în ochi. Ai fost adoptată când aveai doar câteva luni. Părinții tăi biologici erau refugiați din Spania, veniți aici după război. Nu am vrut niciodată să te simți altfel decât copilul nostru.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Toate amintirile copilăriei — Crăciunurile petrecute la bunici, zilele de vară la țară, certurile și împăcările cu sora mea, Ioana — păreau brusc false, ca niște scene dintr-un film prost regizat. Cine eram eu, de fapt? Cum de nu am simțit niciodată că nu aparțin?

Am început să caut răspunsuri. Am vorbit cu Ioana, care știa totul de ani buni, dar fusese rugată să tacă. — Nu voiam să te rănesc, Maria, mi-a spus ea, evitându-mi privirea. Dar nu ți-ai dat niciodată seama? Nu semeni deloc cu noi…

M-am uitat în oglindă pentru prima dată cu adevărat. Părul meu negru și des, pielea ușor măslinie, ochii mari și căprui — toate păreau acum indicii evidente ale unei alte origini. Am început să citesc despre refugiații spanioli ajunși în România după război. Am găsit povești despre familii destrămate, copii pierduți sau dați spre adopție în grabă, din disperare.

Am decis să caut familia biologică. Am scris la ambasada Spaniei, am postat anunțuri pe forumuri și grupuri online. După luni de așteptare chinuitoare, am primit un mesaj de la o femeie pe nume Lucia: „Cred că suntem rude.” Am plâns ore întregi după acel mesaj.

Întâlnirea cu Lucia a fost ca o scenă ruptă dintr-un vis. Ne-am văzut într-o cafenea micuță din București. Ea avea aceiași ochi ca ai mei și același zâmbet timid. — Mama ta era sora mea mai mare, mi-a spus Lucia. A murit acum douăzeci de ani, dar mereu a sperat că te va regăsi.

Am simțit furie față de părinții mei adoptivi pentru minciuna lor, dar și recunoștință pentru dragostea pe care mi-au oferit-o. M-am certat cu Ioana — „Tu ai avut mereu dreptul să știi cine ești!”, i-am strigat într-o seară — dar apoi am plâns împreună ca două surori adevărate.

Soțul meu, Gheorghe, nu știa cum să mă ajute. — Maria, tu ești tot tu! Ce contează sângele? Dar pentru mine conta enorm. Toată viața m-am simțit „româncă”, iar acum trebuia să accept că sunt și altceva — ceva ce nu cunoșteam deloc.

Am început să învăț spaniola la 65 de ani. Am gătit paella după rețeta Luciei și am ascultat muzică flamenco în serile lungi de iarnă. Am simțit că mă reconstruiesc din bucățele mici, ca un puzzle vechi găsit într-un pod prăfuit.

Familia s-a împărțit în două tabere: unii m-au susținut, alții au spus că exagerez și că trecutul trebuie lăsat în urmă. — Ce rost are să răscolești lucruri vechi? m-a întrebat unchiul Petre la o masă de duminică. Dar eu nu puteam să mă opresc.

Cel mai greu a fost să-i iert pe părinții mei adoptivi. Mama a murit la scurt timp după ce am aflat adevărul. Tata nu a mai vorbit niciodată despre asta. Poate că au crezut că mă protejează, dar minciuna lor m-a urmărit toată viața fără să știu.

Acum mă uit la pozele vechi și văd două vieți suprapuse: una trăită în minciună și alta abia începută la bătrânețe. Cine sunt eu cu adevărat? Sunt Maria Popescu sau Maria Fernandez? Sau poate sunt amândouă?

Poate că identitatea nu e doar sânge sau nume, ci suma tuturor poveștilor care ne-au format. Dar voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi avut curajul să vă căutați rădăcinile sau ați fi trăit mai departe cu minciuna?