Două decenii de tăcere: Povestea mea cu vecina de peste drum

— Nu mai intra în casa mea! Ai înțeles? Ține-ți copilul departe de al meu!
Vocea Elenei răsuna și acum în mintea mea, chiar dacă au trecut douăzeci de ani de atunci. Stăteam în pragul ușii, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Fetița mea, Irina, plângea în spatele meu, iar băiatul Elenei, Radu, se uita speriat din holul lor. Nu mai știu exact ce s-a întâmplat atunci — o jucărie spartă, o vorbă aruncată la nervi, poate o neînțelegere între copii care a degenerat între adulți. Dar știu că din acea zi am tras zăvorul nu doar la ușă, ci și la suflet.

Anii au trecut. Am crescut copiii fiecare pe partea ei de palier, fără să ne mai salutăm. Ne vedeam la piață, la ședințele cu părinții, la coada la lift. Ne ignoram cu o încăpățânare aproape comică. Soțul meu, Doru, mă întreba uneori:
— Nu crezi că ar trebui să lăsați totul în urmă? Sunteți două femei mature…
Îi răspundeam mereu:
— Nu eu am început. Să vină ea prima!

Dar adevărul e că nici eu nu mai știam cine a greșit. Poate amândouă. Poate niciuna. Poate viața ne-a prins pe picior greșit atunci și nu am știut să dăm înapoi.

Irina a crescut frumos, a terminat facultatea și s-a mutat la București. Radu a plecat la Cluj. Blocul s-a golit de râsete de copii și a rămas doar ecoul pașilor noștri pe holurile reci. Mă uitam uneori pe vizor când auzeam cheia Elenei în broască. Îmi imaginam că și ea face la fel.

Într-o seară de noiembrie, când vântul bătea crunt printre blocuri și ploaia lovea geamurile ca niște degete nervoase, am auzit un zgomot ciudat pe palier. Am deschis ușa și am văzut-o pe Elena prăbușită lângă cutia poștală, cu fața albă ca varul.

— Elena! Ce ai pățit?
Nu mi-am recunoscut vocea — era plină de panică și grijă, ca și cum nu ar fi trecut niciodată anii aceia de tăcere.
Ea m-a privit cu ochii mari, umezi.
— Nu pot… nu pot să respir…

Am alergat după telefon și am sunat la 112. Am stat lângă ea până a venit ambulanța, ținându-i mâna și șoptindu-i că totul va fi bine. Când au ridicat-o pe targă, m-a strâns tare de degete.
— Mulțumesc… Maria…

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră, gândindu-mă la toate zilele pierdute, la toate vorbele nespuse. Dimineața am sunat-o pe Irina și i-am povestit totul.
— Mamă, poate e momentul să vă împăcați. Viața e prea scurtă pentru orgolii.

Elena s-a întors acasă după câteva zile. Am bătut la ușa ei cu un borcan de dulceață de vișine — rețeta mamei mele, pe care i-o dădusem cândva demult.
A deschis ușa încet, cu ochii roșii de oboseală.
— Maria… nu trebuia…
— Ba da, trebuia. Am stat prea mult timp supărate una pe alta. Nu mai știu nici eu de ce.

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns, ca pe vremuri când ne ajutam una pe alta cu copiii sau cu cumpărăturile grele.
— Mi-a fost dor de tine… De noi… De vremurile când râdeam împreună…

Am stat ore întregi la povești în bucătăria ei mică, cu miros de cafea și pâine prăjită. Am vorbit despre copii, despre soții noștri care nu mai sunt, despre singurătate și despre cât de greu e să recunoști că ai greșit.

— Știi ce mă doare cel mai tare? Că am lăsat o prostie să ne despartă atâția ani… Dacă nu cădeam atunci pe palier, poate nu ne-am fi vorbit niciodată…

Am zâmbit trist.
— Poate așa a vrut Dumnezeu să ne dea o lecție despre iertare.

De atunci, nu trece zi fără să bem cafeaua împreună sau să ne ajutăm una pe alta cu ce putem. Blocul parcă s-a luminat din nou — vecinii ne privesc mirați când râdem sau povestim pe bancă în fața scării.

Uneori mă întreb: oare câte prietenii sau familii se destramă din cauza unor orgolii mărunte? Oare cât pierdem din viață pentru că nu avem curajul să spunem „îmi pare rău”? Dacă ați fi în locul meu, ați fi făcut primul pas spre împăcare?