Umbra unei mame-soacre: Războiul din casa noastră

— Nu așa se ține copilul! Ai să-i strici spatele!
Vocea Elenei a tăiat aerul din sufrageria mică, unde abia reușeam să-mi liniștesc fetița. Mâinile îmi tremurau, iar Sofia plângea tot mai tare. M-am uitat la Radu, dar el și-a coborât privirea în podea, ca de obicei. M-am simțit singură, de parcă eram doar eu și valul acela de reproșuri care nu se mai termina.

Nu trecuseră nici două săptămâni de când am venit de la maternitate. Încă nu știam să fiu mamă, dar nici nu aveam timp să învăț. Elena, soacra mea, era mereu acolo, cu ochii ei critici și cu sfaturi pe care nu le ceream. „Pe vremea mea, copiii nu plângeau atâta! Tu nu vezi că nu faci nimic bine?”

Într-o seară, după ce am reușit cu greu să adorm copilul, am ieșit pe balcon. Am tras aer adânc în piept și am început să plâng în liniște. Radu a venit după mine.
— Cătălina, te rog… încearcă să o înțelegi. Știi cum e mama…
— Nu pot! Nu mai pot! Simt că mă sufoc în casa asta! De ce nu mă aperi niciodată?
El a tăcut. Am simțit cum între noi se ridică un zid invizibil.

A doua zi dimineață, Elena a intrat peste mine în cameră fără să bată la ușă.
— Ce faci? Dormi? Copilul are nevoie de tine! Nu ești la hotel aici!
Mi-am mușcat buza ca să nu țip. M-am ridicat din pat și m-am dus la Sofia. În oglindă mi-am văzut ochii umflați de nesomn și de plâns. M-am întrebat dacă așa va arăta viața mea de acum înainte.

Într-o duminică, când părinții mei au venit să ne vadă, Elena a început să le spună cât de nepricepută sunt.
— Nu știu ce-ați învățat-o acasă, dar fata voastră nu știe nici să schimbe un scutec!
Mama s-a uitat la mine cu milă. Tata a strâns din maxilare. Am simțit că mă prăbușesc sub rușine.

Seara, după ce toți au plecat, am izbucnit:
— Radu, eu nu mai pot! Ori plecăm noi, ori pleacă mama ta!
El s-a uitat la mine ca la o străină.
— Nu pot să-i fac asta mamei… E casa ei…
— Dar eu? Eu ce sunt aici?

Au urmat zile în care abia ne mai vorbeam. Elena era tot mai prezentă, tot mai autoritară. Îmi lua copilul din brațe fără să mă întrebe. Îi dădea ceaiuri „ca pe vremuri”, deși medicul spusese clar să nu îi dau nimic altceva decât lapte.

Într-o noapte, Sofia a făcut febră mare. Am vrut să sun la salvare, dar Elena a început să țipe:
— Nu dramatiza! Toți copiii fac febră! Dă-i un prosop ud pe frunte!
Am ignorat-o și am sunat la 112. Când am ajuns la spital, medicul mi-a spus că am făcut bine că am venit. Dacă ascultam de Elena… nici nu vreau să mă gândesc.

Când ne-am întors acasă, Elena m-a întâmpinat cu răceală:
— Ai făcut de râs familia! Toată lumea știe acum că nu ești în stare să-ți crești copilul!
Am simțit că explodez.
— Ajunge! E copilul meu și fac ce cred eu că e mai bine!
Radu a încercat să mă calmeze, dar pentru prima dată am țipat la el:
— Dacă nu mă susții acum, nu știu cât o să mai rezist!

În următoarele zile, tensiunea a crescut. Elena îi spunea lui Radu că îl manipulez, că vreau să-l îndepărtez de familie. El începea să creadă că poate problema e la mine. M-am simțit trădată.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Elena, am făcut bagajele și am plecat la părinții mei cu Sofia în brațe. Radu nu m-a oprit. Nici măcar nu m-a sunat în primele zile.

La ai mei era liniște, dar inima mea era frântă. Îmi lipsea Radu, dar știam că nu pot trăi sub același acoperiș cu Elena. După o săptămână, Radu a venit să ne vadă.
— Cătălina… îmi pare rău… Nu știu ce să fac…
— Alege! Ori noi, ori mama ta!
A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— Nu pot să-mi las mama singură… Dar nici fără tine nu pot…

Am simțit că totul se prăbușește. O familie distrusă de orgolii și neputință. O mamă care vrea controlul cu orice preț și un bărbat incapabil să-și apere soția.

Au trecut luni până când am reușit să găsim un compromis: am închiriat un apartament mic doar pentru noi trei. Relația cu Elena s-a răcit complet. Radu încă merge des la ea și uneori simt că distanța dintre noi nu va mai dispărea niciodată.

Mă uit la Sofia cum doarme liniștită și mă întreb: oare merită să lupți pentru familie atunci când familia te rănește cel mai tare? Poate cineva ierta cu adevărat atunci când cei dragi devin cei mai mari dușmani?