Când Am Plecat Fără Să Privesc Înapoi: Mărturisirea Unei Femei Românce Despre Libertate și Presiunea Familiei

— Nu mai pot, mamă-soacră! Nu mai pot! — am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi găsesc respirația printre rafturile încărcate cu legume din piață. Maria, soacra mea, s-a uitat la mine cu sprâncenele ridicate, iar Zina, cumnata mea, a strâns mai tare sacoșa cu cartofi. Era o zi obișnuită de sâmbătă, dar în mine clocotea o furtună pe care nimeni nu părea să o observe.

De luni de zile mă simțeam ca o străină în propria mea casă. Rareș, soțul meu, era mereu ocupat cu serviciul, iar când venea acasă, tot ce făcea era să se uite la televizor sau să se plângă de cât de obosit este. Maria avea grijă să-mi amintească zilnic că „o femeie adevărată știe să țină casa curată și bărbatul mulțumit”. Zina, sora lui Rareș, nu rata nicio ocazie să-mi spună că nu sunt destul de bună pentru fratele ei. Mă simțeam ca un intrus, ca o chiriașă în propria viață.

În acea dimineață, când am ieșit din bloc cu Maria și Zina spre piață, am simțit cum mă sufoc. Fiecare pas pe asfaltul crăpat era ca o povară. În timp ce ele negociau cu vânzătorii pentru roșii și castraveți, eu mă gândeam la viața mea de dinainte: la serile târzii cu mama în bucătăria mică din apartamentul nostru din cartierul Titan, la râsetele noastre sincere și la sentimentul acela de siguranță pe care nu-l mai găseam nicăieri.

— Să nu uiți să iei pătrunjel! — mi-a strigat Maria peste tarabe. Am dat din cap absentă și m-am prefăcut că mă uit la verdețuri. În mintea mea, însă, se derula un plan: să plec. Să plec chiar azi. Să mă întorc la mama, acolo unde nu trebuie să demonstrez nimic nimănui.

Când am ajuns acasă, Rareș era deja treaz și butona telefonul pe canapea. M-am uitat la el și am simțit un gol imens. Nu mai era nimic între noi decât obișnuință și tăcere. Am intrat în dormitor și am început să-mi pun hainele în valiză. Fiecare tricou împachetat era o eliberare. Am luat fotografia cu mine și mama de pe noptieră și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji.

— Ce faci? — a întrebat Rareș din pragul ușii, cu vocea lui plată.

— Plec. Nu mai pot. M-am săturat să trăiesc după regulile voastre. Nu sunt menajera nimănui și nu vreau să fiu o umbră în casa asta.

A rămas mut câteva secunde. Apoi a ridicat din umeri:

— Dacă asta vrei… Dar să știi că mama o să fie foarte dezamăgită.

M-am uitat la el și am simțit pentru prima dată milă, nu dragoste sau furie. Milă pentru el, pentru mine, pentru toți cei care trăiesc vieți pe care nu le-au ales.

Am ieșit din apartament fără să mă uit înapoi. Pe scări mi-am întâlnit vecina, doamna Lidia.

— Unde pleci cu valiza aia mare?

— Acasă la mama, doamnă Lidia. Acasă la mine.

A zâmbit trist:

— Să ai grijă de tine, fată dragă. Știu cum e…

În autobuz spre Titan mi-am lipit fruntea de geam și am privit orașul care trecea pe lângă mine ca un film vechi. M-am gândit la toate femeile care își sacrifică visele pentru liniștea altora, la toate mamele care își cresc fiicele să fie „cum trebuie”, nu cum simt ele.

Când am ajuns acasă la mama, m-a îmbrățișat fără să întrebe nimic. Am plâns în brațele ei ca un copil rătăcit care s-a întors acasă după o furtună lungă.

— Ești binevenită oricând aici, Irina — mi-a spus ea blând.

În seara aceea am stat la masa noastră mică și am băut ceai de tei. Mama mi-a povestit despre tinerețea ei, despre cum a renunțat la multe pentru tata și despre regretele care încă o dor.

— Să nu faci niciodată compromisuri care te distrug pe tine — mi-a spus ea cu ochii umezi.

Au trecut luni de atunci. Rareș m-a sunat de câteva ori, încercând să mă convingă să mă întorc. Maria a venit până la ușa mamei mele cu plase de cumpărături și cuvinte grele:

— Ai făcut familia noastră de râs! Ce-o să zică lumea?

Am închis ușa încet și am respirat adânc. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit liberă.

Acum lucrez într-o librărie micuță din centru și în fiecare dimineață beau cafeaua cu mama pe balconul nostru îngust. Încerc să-mi construiesc viața după regulile mele, nu ale altora.

Mă întreb adesea: câte femei mai trăiesc încă în tăcere, sufocate de așteptările celor din jur? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”?