„Nu mai sunt bunica, sunt doar dădaca lor”

— Mama, vii și azi la noi? Te rog, nu am cu cine să-l las pe Vlad, iar la grădiniță iar e viroză!
Vocea Irinei răsună în telefon, grăbită, fără să aștepte răspunsul meu. Mă uit la ceas: e 6:30 dimineața. Nici nu apuc să-mi beau cafeaua.

— Da, vin, răspund încet, deși simt cum mă apasă oboseala pe umeri ca o pătură grea.

Nu mai știu când am avut ultima zi doar pentru mine. De când s-a născut Vlad, acum șase ani, iar apoi a venit și Ana-Maria, viața mea s-a transformat într-un carusel fără oprire. Nu mă plâng — îi iubesc pe copii cu toată ființa mea. Dar parcă nimeni nu mă mai întreabă dacă pot sau dacă vreau. Doar se presupune că sunt acolo, mereu disponibilă, mereu cu zâmbetul pe buze.

Când am ajuns la ei, Vlad deja plângea că nu vrea să mănânce terciul de ovăz. Irina își căuta cheile disperată prin geantă, iar ginerele meu, Radu, se uita absent la știri.

— Mamă, te rog să-l duci tu în parc după ce adoarme Ana-Maria. Și vezi să nu-i dai ciocolată, că iar nu doarme la prânz! — îmi spune Irina pe fugă, fără să mă privească în ochi.

— Bine, răspund din reflex.

Mă uit la Vlad cum se uită la mine cu ochii lui mari și umezi. Îl iau în brațe și încerc să-i spun o poveste despre un ursuleț care nu voia să mănânce terci. Zâmbește puțin, dar eu simt cum mă doare spatele. Mă gândesc la anii când eram tânără și alergam după Irina prin curte. Atunci aveam energie pentru toată lumea. Acum… parcă nu mai pot.

La prânz, după ce adoarme Ana-Maria, mă așez pe canapea și închid ochii. Mă trezesc brusc când aud cheia în ușă. E Irina.

— Mamă, ai adormit? — mă întreabă cu un ton ușor ironic.

— Da… am obosit puțin.

— Eh, lasă că ai timp să te odihnești când o să fii bătrână! — râde ea și începe să strângă jucăriile.

Nu-i spun că mă simt deja bătrână. Că mă dor genunchii și că uneori uit unde am pus lucrurile. Că noaptea mă trezesc cu inima strânsă de griji: dacă mi se face rău când sunt singură cu copiii? Dacă nu mai pot?

Seara, când ajung acasă, găsesc frigiderul gol. Nu am apucat să merg la piață. Mănânc o felie de pâine cu brânză și mă uit la poza lui Ionel, soțul meu, care a murit acum trei ani. El știa să mă asculte. El m-ar fi întrebat: „Maria, tu cum te simți?”

A doua zi dimineață sună telefonul din nou.

— Mamă, azi poți veni mai devreme? Am ședință importantă la serviciu.

Simt cum mi se pune un nod în gât.

— Irina… poate găsești pe altcineva azi. Nu mă simt prea bine.

— Cum adică? Mamă, știi cât de greu îmi este! Nu pot lipsi! Ce vrei să fac?

— Știu… dar nici eu nu mai pot mereu…

Se lasă o liniște grea la celălalt capăt al firului.

— Bine… văd eu ce fac.

Închid telefonul tremurând. Mă simt vinovată și totodată furioasă. De ce trebuie să fie totul pe umerii mei? De ce nu vede nimeni că și eu am nevoie de ajutor?

Seara vine Irina la mine acasă. Intră fără să bată la ușă.

— Mamă, ce-i cu tine? De ce te porți așa?

— Irina… nu mai pot. Sunt obosită. Am nevoie de timp pentru mine. Poate ar trebui să găsești o bonă sau să vorbești cu Radu să stea și el mai mult cu copiii.

Irina oftează adânc.

— Mamă… tu chiar nu înțelegi cât de greu e pentru mine? Toată lumea are bunici care ajută!

— Da… dar bunicii sunt oameni, nu roboți! Și eu am avut viața mea înainte să devin bunica copiilor tăi!

Se uită la mine ca și cum aș fi spus ceva absurd.

— Bine… dacă asta vrei…

Pleacă trântind ușa. Rămân singură în liniștea apăsătoare a apartamentului meu mic. Mă simt vinovată că am ridicat vocea. Dar și eliberată că am spus ce simt.

Trec câteva zile în care nu mă sună nimeni. Merg la piață, stau pe bancă în parc și privesc copiii altora jucându-se. O mamă tânără își ceartă copilul pentru că s-a murdărit pe pantaloni. Îmi vine să-i spun: „Lasă-l să fie copil!” Dar tac.

Într-o seară bate cineva la ușă. E Irina cu Vlad și Ana-Maria.

— Mamă… îmi pare rău că am fost egoistă. Nici eu nu știam cât de mult te-am împovărat până n-am stat singură cu ei două zile…

O iau în brațe și plângem amândouă. Vlad se lipește de mine:

— Bunico, tu ești cea mai bună!

Îl strâng tare la piept și îi șoptesc:

— Și tu ești cel mai bun băiat din lume!

Dar undeva în sufletul meu rămâne întrebarea: oare câte bunici trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi suntem văzute doar ca dădace și nu ca mame sau femei cu visele noastre?

Poate ar trebui să vorbim mai des despre asta. Să ne întrebăm: cine are grijă de bunici?