Trei nașteri într-un singur an: Povestea mea despre curaj, judecată și iubire

— Nu ți-e rușine, Irina? Trei copii într-un an? Ce-o să zică lumea?
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni de abur și timp. Stăteam pe scaunul vechi, cu mâinile strânse pe genunchi, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Era decembrie, iar afară ningea liniștit, dar în sufletul meu era furtună.
— Mamă, nu am vrut să fie așa… Nu mi-am dorit să ajung aici, am spus încet, dar ea nu mă asculta.
— Nu te-ai gândit la noi? La ce-or să spună vecinii? La ce-o să spună preotul când o să vină cu Ajunul?

Aveam douăzeci și șase de ani când l-am născut pe Vlad, primul meu copil. O minune cu ochi albaștri și păr negru ca tăciunele. După două luni, am aflat că sunt din nou însărcinată. Șocul m-a paralizat. Soțul meu, Radu, a tăcut mult timp după ce i-am spus. Apoi a izbucnit:
— Nu suntem pregătiți! Abia ne descurcăm cu Vlad!

Dar viața nu așteaptă să fii pregătit. Am dus sarcina la capăt, iar în octombrie s-a născut Ana-Maria. Nici nu apucasem să mă obișnuiesc cu ideea de a fi mamă de doi copii mici, că am simțit din nou acea greață familiară. Testul de sarcină a fost pozitiv. Am plâns o noapte întreagă, singură în baie, cu capul sprijinit de chiuvetă.

— Irina, nu mai putem! Nu mai avem bani nici pentru scutece! a urlat Radu într-o seară, trântind ușa după el.

Am rămas singură cu Vlad și Ana-Maria, privind la ușa închisă și întrebându-mă dacă voi putea duce totul pe umeri. În martie anul următor s-a născut Andreea. Trei copii în același an calendaristic. Nici măcar asistenta de la maternitate nu m-a crezut când i-am spus.

— Doamnă, sunteți sigură că nu sunt tripleți?
— Nu… Sunt trei sarcini diferite…

A râs amar și mi-a spus să am grijă de mine. Dar cine avea grijă de mine? Radu era tot mai absent, iar mama mă certa zilnic la telefon. Prietenele mele dispăruseră una câte una, fiecare cu viața ei ordonată și fără complicații.

Într-o zi, la magazinul din colț, două femei șușoteau când m-au văzut cu căruciorul dublu și cu Vlad de mână:
— Uite-o pe aia… Trei copii într-un an! Cine știe ce viață duce…

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. M-am grăbit spre casă, cu lacrimile curgând pe obraz. Ajunsă acasă, am găsit-o pe mama stând la masă cu Radu. Vorbeau încet, dar am prins frânturi: „Nu mai poate…”, „E prea mult pentru ea…”, „Poate ar trebui să-i dăm copiii la stat…”

Am izbucnit:
— Nimeni nu-mi ia copiii! Sunt ai mei! Dacă voi nu mă ajutați, mă descurc singură!

A urmat o perioadă neagră. Radu a plecat la muncă în Germania „să facă bani pentru familie”, dar trimitea rar și puțin. Mama venea doar când avea chef să mă certe sau să-mi spună cât de mult am greșit. Noaptea plângeam în pernă de oboseală și neputință. Ziua eram robot: schimbam scutece, alăptam, găteam paste ieftine și încercam să nu urlu când toți trei plângeau odată.

Într-o zi, Ana-Maria a făcut febră mare. Am fugit cu ea la spital, lăsându-i pe ceilalți doi la vecina mea bătrână, tanti Viorica. Medicul m-a privit cu milă:
— Sunteți singură?
— Da… soțul e plecat…
— Aveți nevoie de ajutor… Nu puteți face totul singură…

Am simțit cum cedez. Am început să plâng în fața lui, fără rușine. Mi-a scris un bilet către asistența socială și mi-a spus să merg să cer ajutor. Mi-era rușine să recunosc că nu pot. Dar am mers.

La Direcția de Asistență Socială am întâlnit-o pe doamna Lidia, o femeie blândă care m-a ascultat fără să mă judece.
— Irina, ești o mamă puternică. Dar nimeni nu poate duce totul singur. Hai să vedem ce putem face pentru tine.

Mi-au dat lapte praf gratuit pentru fete și un ajutor social mic pentru câteva luni. Nu era mult, dar era un început.

Încet-încet am început să ies din ceață. Am cunoscut alte mame singure la centrul social; unele aveau povești mai grele ca a mea. Am început să ne ajutăm între noi: una aducea haine mici rămase de la copiii ei, alta făcea supă pentru toată lumea într-o oală mare.

Radu s-a întors după un an și jumătate. Era schimbat: obosit, tăcut, dar mai prezent. A început să se joace cu copiii și să mă ajute la treburile casei.

Mama a venit într-o zi cu o pungă mare de portocale și a zis doar atât:
— Iartă-mă că n-am știut cum să te ajut.

Am plâns împreună în bucătărie.

Acum copiii au crescut puțin; Vlad merge la grădiniță și fetele se joacă împreună pe covorul din sufragerie. Încerc să nu mă mai uit la fețele celor care mă judecau odinioară; am învățat că fiecare are povestea lui și că nimeni nu are dreptul să arunce cu piatra.

Uneori mă întreb: dacă aș fi avut sprijin de la început, ar fi fost altfel? Câte mame ca mine trăiesc în tăcere rușinea și frica? Oare când vom învăța să ne susținem unii pe alții în loc să ne judecăm?