Când Dragostea Se Stinge: Povestea Unei Femei Care și-a Pierdut Familia la 52 de Ani

— Nu mai vii acasă niciodată la timp, Victor! Ce se întâmplă cu tine? am izbucnit într-o seară, după ce iarăși ceasul arăta aproape miezul nopții și el abia intrase pe ușă, cu ochii obosiți și mirosind a parfum străin.

Victor a oftat adânc, evitând să mă privească. — Am mult de lucru, Mariana. Nu începe iar.

Dar eu știam. Simțeam în oasele mele obosite că ceva nu e în regulă. De luni bune, Victor nu mă mai atingea, nu mă mai întreba nimic despre ziua mea, nu mai râdea la glumele mele. În weekenduri dispărea sub pretextul unor „proiecte urgente” la firmă. Copiii noștri, Andreea și Radu, erau deja mari și plecați la facultate, iar casa devenise prea mare și prea goală pentru singurătatea mea.

Într-o dimineață, am găsit un mesaj pe telefonul lui. Nu voiam să-l citesc, dar degetele mele au apăsat pe ecran ca și cum ar fi avut voință proprie. „Mi-e dor de tine. Abia aștept să ne vedem iar.” Semnat: „Irina”.

M-am prăbușit pe podea, cu telefonul strâns în palmă. Nu plânsesem de ani buni, dar atunci lacrimile au venit ca o ploaie de vară, calde și amare. Am stat așa minute în șir, până când am simțit că nu mai am aer.

Când Victor a venit acasă în acea seară, l-am confruntat. — Cine e Irina?

A tăcut. Apoi a spus încet: — E cineva de la serviciu. Nu voiam să afli așa.

— De cât timp? am întrebat cu vocea tremurândă.

— De aproape un an.

Un an! Un an în care am trăit ca o fantomă în propria mea casă, crezând că totul va fi bine dacă am răbdare. Un an în care mi-am mințit copiii că tata e doar obosit, că totul e normal.

— Și acum? Ce vrei să faci? am întrebat, simțind cum mi se rupe sufletul.

— Nu știu, Mariana. Sunt confuz. Am nevoie de timp.

A plecat din nou în weekendul următor. Am rămas singură cu gândurile mele, cu pereții reci ai casei care odinioară răsuna de râsete și certuri mărunte. Am început să mă uit la pozele vechi: Victor ținându-mă de mână la nuntă, copiii mici alergând prin curte, Crăciunuri pline de veselie. Unde dispăruseră toate acestea?

Mama mea m-a sunat într-o zi. — Mariana, tu nu mai ești tu. Ce se întâmplă?

Am izbucnit în plâns. — Mama, Victor are pe altcineva. Nu mai vrea să fie cu mine.

— Of, fata mea… Toți bărbații sunt la fel! Dar tu trebuie să fii tare. Pentru tine și pentru copii.

Dar cum să fii tare când tot ce ai construit se prăbușește peste tine?

Într-o duminică dimineață, Andreea a venit acasă fără să anunțe. M-a găsit stând pe canapea, cu ochii roșii și părul nepieptănat.

— Mamă, ce ai?

— Nimic… Sunt doar obosită.

— Nu mă minți! Tata nu mai vine acasă… Ce se întâmplă?

Am simțit cum mi se strânge inima. Cum să-i spun copilului meu că tatăl ei nu ne mai vrea? Că a ales pe altcineva?

— Tata are o relație cu altcineva, Andreea. Îmi pare rău…

A izbucnit în plâns și ea. Ne-am ținut una pe alta în brațe minute întregi. — Cum a putut să ne facă asta? a șoptit ea printre suspine.

Nu aveam răspunsuri.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. M-am uitat la mine în oglindă: riduri adânci pe frunte, părul încărunțit pe la tâmple, ochii goi. Unde dispăruse femeia care râdea cu poftă la glumele lui Victor? Care dansa prin bucătărie când făcea sarmale?

Am început să mă gândesc dacă vina e a mea. Poate că m-am neglijat prea mult după ce copiii au crescut. Poate că am uitat să fiu femeie și am devenit doar mamă și gospodină.

Dar apoi mi-am dat seama că nu meritam asta. Nimeni nu merită să fie trădat și mințit.

Au trecut luni de zile de atunci. Victor s-a mutat cu Irina într-un apartament din oraș. Copiii vin acasă doar din când în când; atmosfera e mereu tensionată când vorbim despre el.

Am încercat să-mi găsesc un rost: am început să merg la cursuri de pictură, să ies cu prietenele la cafea, să citesc romane pe care le abandonasem de ani buni. Dar golul din suflet nu dispare ușor.

Uneori îl văd pe Victor pe stradă, ținând-o de mână pe Irina. Mă doare încă, dar încerc să merg mai departe.

M-am întrebat adesea: ce e mai rău — să pierzi pe cineva drag sau să te pierzi pe tine însăți? Poate că răspunsul e undeva la mijloc.

Acum stau singură la masa din bucătărie și scriu aceste rânduri cu speranța că cineva mă va înțelege. Că nu sunt singura care a trecut prin asta.

Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași dramă în tăcere? Oare cât de mult putem ierta fără să ne pierdem demnitatea? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?