„Nu ești singură, mamă!” – Povestea unei familii pe marginea prăpastiei

— Nu mai pot, Doru! Nu vezi că mi-au amorțit degetele de la atâtea plase? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul trotuarului ud de pe Calea Victoriei. Ploua mărunt, iar fetița noastră, Ilinca, se agăța de mâneca hainei mele, încercând să-și ascundă fața de stropii reci. Doru mergea cu mâinile în buzunar, privind absent vitrinele.

— Hai, lasă, că nu e chiar așa greu. Oricum ajungem imediat acasă, mi-a răspuns el, fără să se oprească.

În clipa aceea, am simțit cum o furie mocnită îmi urcă în piept. Nu era prima dată când se întâmpla. În ultimii ani, tot mai des mă trezeam că duc singură greutatea casei: cumpărături, gătit, teme cu Ilinca, facturi, programări la medic. Doru lucra mult, e adevărat, dar când era acasă părea mereu obosit sau preocupat de altceva. Uneori mă întrebam dacă mai suntem o echipă sau doar doi străini care împart aceeași adresă.

În acea zi, însă, ceva s-a schimbat. Pe trotuarul din fața noastră, un băiat cu părul ciufulit și o chitară veche cânta „Cântă cucu-n Bucovina”. Lumea se oprea să-l asculte sau să-i arunce câte un leu în cutia de carton. Când am trecut pe lângă el, Ilinca s-a luminat la față și s-a oprit să-l privească. Am lăsat plasele jos pentru o clipă și am zâmbit amar.

— Ce frumos cântă! a șoptit Ilinca.

— Da, mami… dar hai să mergem, că ne udăm.

Atunci băiatul s-a oprit din cântat și s-a uitat direct la noi. Apoi s-a ridicat și a venit spre noi cu pași hotărâți.

— Doamnă, vă pot ajuta cu plasele? a întrebat el politicos.

Am dat să refuz din reflex, dar el deja luase două dintre ele. S-a întors spre Doru și i le-a întins:

— Domnule, poate le duceți dumneavoastră. Nu-i frumos să lăsați doamna să care totul.

Doru a roșit brusc și a luat plasele fără să scoată un cuvânt. Lumea din jur râdea pe sub mustață. M-am simțit rușinată și eliberată în același timp.

— Mulțumesc… am spus încet băiatului.

— Cu plăcere! Să aveți grijă unul de altul! a răspuns el și s-a întors la chitara lui.

Am pornit mai departe în tăcere. Doru mergea acum lângă mine, cu plasele în mâini. Ilinca ne privea curioasă.

Acasă, liniștea era apăsătoare. Am început să pun cumpărăturile la loc fără să spun nimic. Doru s-a apropiat timid:

— Scuză-mă… N-am vrut să te supăr. Nici nu mi-am dat seama…

— Nu e prima dată, Doru! am izbucnit eu. De câte ori trebuie să-ți spun că nu mai pot singură? Când ai dus tu ultima dată gunoiul? Sau ai făcut tu lista de cumpărături? Sau ai stat tu cu Ilinca la teme?

El a tăcut o vreme. Apoi a oftat:

— Știu că nu sunt perfect… Dar nici eu nu mă simt bine mereu. La muncă e haos, șeful țipă toată ziua… Când ajung acasă vreau doar liniște.

— Și eu vreau liniște! Dar nu pot avea liniște când știu că totul depinde de mine! am spus printre lacrimi.

Ilinca ne privea speriată din pragul ușii.

— Mami… tati… vă certați?

M-am dus la ea și am luat-o în brațe.

— Nu ne certăm, iubita mea. Doar încercăm să ne înțelegem mai bine.

În acea seară, după ce Ilinca a adormit, am stat amândoi la masa din bucătărie cu două cești de ceai între noi. Am vorbit mult — despre oboseală, despre frici, despre cum ne-am pierdut unul pe altul printre griji și facturi.

— Poate ar trebui să cerem ajutor… Poate chiar la un consilier de familie… a spus Doru încet.

Nu mă așteptam la asta din partea lui. Am simțit o speranță timidă răsărind în suflet.

— Da… Poate ar trebui…

A doua zi dimineață, Doru s-a trezit primul și a pregătit micul dejun. Apoi mi-a zâmbit stângaci:

— Azi duc eu Ilinca la școală. Și diseară fac eu cina.

Nu știu dacă va ține mult sau dacă ne vom schimba peste noapte. Dar știu că acel băiat cu chitara ne-a dat un imbold pe care nu-l vom uita niciodată.

Mă întreb: câte femei din România duc singure greutatea unei familii fără ca cineva să le vadă? Și câți bărbați ar avea curajul să recunoască atunci când greșesc? Poate povestea mea îi va face pe unii să se oprească și să-și privească partenerul cu mai multă atenție.