Când trecutul bate la ușă: Povestea mea după 15 ani de tăcere

— Ce cauți aici, Rareș? am întrebat cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund mâinile care se strângeau spasmodic pe clanța ușii. Ploua cu găleata afară, iar el stătea în prag, ud leoarcă, cu ochii roșii și barba nerasă. Nu-l mai văzusem de cincisprezece ani, de când a plecat fără să privească înapoi, lăsându-mă singură cu Mara, fetița noastră de doar patru ani pe atunci.

— Te rog, Ana, lasă-mă să intru. Nu am unde să mă duc. Am nevoie de ajutorul tău… vocea lui era stinsă, aproape străină.

Am ezitat o clipă. În spatele meu, Mara, acum o adolescentă cu ochi verzi și părul lung, stătea în capul scărilor, privind scena cu o expresie pe care nu i-o mai văzusem niciodată: teamă amestecată cu furie. Am făcut un pas înapoi și am deschis ușa larg. Rareș a intrat încet, ca un om care nu mai știe dacă are dreptul să pășească într-o casă care odinioară îi aparținea.

— Ce vrei de la noi? am întrebat din nou, încercând să-mi păstrez calmul. În mintea mea se derulau imagini vechi: certurile noastre, plecarea lui grăbită, Mara plângând după tata, nopțile în care nu puteam dormi de griji și singurătate.

— Am greșit enorm… Știu că nu merit nimic de la tine sau de la Mara. Dar am rămas fără nimic. Irina m-a dat afară. Sunt bolnav… și nu am pe nimeni altcineva. Rareș își coborâse privirea spre podea.

M-am uitat la el cu o furie mocnită. Cum putea să vină acum, după tot ce ne-a făcut? Să ceară ajutor tocmai de la mine? Dar ceva în vocea lui m-a făcut să ezit. Nu era omul sigur pe el care plecase cu Irina, femeia aceea tânără și plină de viață care îi sucise mințile. Era doar o umbră a bărbatului pe care îl iubisem cândva.

Mara a coborât scările încet.

— Ce cauți aici? De ce ai venit? a întrebat ea răspicat.

Rareș s-a uitat la ea cu ochi umezi.

— Mara… îmi pare atât de rău… Nu pot cere iertare pentru tot ce am făcut. Dar am nevoie de ajutor. Sunt bolnav…

Am simțit cum mi se strânge inima. Mara s-a întors spre mine:

— Nu-l lăsa aici, mama! Ne-a abandonat! Nu merită nimic!

Am simțit că mă sufoc între două lumi: cea a durerii mele vechi și cea a compasiunii pe care nu puteam s-o alung. Am privit spre Rareș și am văzut un om distrus. Am privit spre Mara și am văzut copilul meu rănit, care încă nu-și găsise liniștea.

— Poate că nu merit nimic, dar nu pot să plec fără să încerc să repar ceva… măcar puțin, a șoptit Rareș.

L-am lăsat să doarmă pe canapea în acea noapte. N-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră, ascultând ploaia bătând în geamuri și gândindu-mă la toți anii pierduți. Îmi aminteam cum am muncit pe brânci ca să-i ofer Marei tot ce avea nevoie: haine curate, mâncare caldă, dragoste necondiționată. Cum am renunțat la visele mele pentru ca ea să poată merge la liceu bun. Cum am plâns în baie ca să nu mă vadă niciodată slabă.

Dimineața, Rareș era încă acolo. Mara îl ignora complet. Eu i-am făcut o cafea și i-am pus-o pe masă fără să spun nimic.

— Ana… dacă vrei să mă dai afară, înțeleg. Dar nu știu unde să mă duc. Am cancer la stomac… Nu mai am bani nici pentru tratament. Irina m-a părăsit când a aflat. Nu mai am familie… doar pe voi.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îmi venea să țip la el, să-l întreb de ce nu s-a gândit la noi când ne-a lăsat baltă pentru altcineva. Dar nu puteam. Era prea multă suferință deja.

În zilele care au urmat, Rareș a rămas la noi. Mara nu-i vorbea deloc; îl privea doar cu ochi reci și trecea pe lângă el ca pe lângă un străin. Eu mă simțeam prinsă între două lumi: cea a trecutului pe care încercasem să-l uit și cea a prezentului care mă obliga să aleg între răzbunare și iertare.

Într-o seară, Mara a izbucnit:

— Mama, tu chiar vrei să-l ierți? După tot ce ne-a făcut? Cum poți?

Am luat-o în brațe și am plâns împreună.

— Nu știu dacă pot să-l iert vreodată… Dar nu pot nici să-l las să moară singur. Poate că iertarea nu e pentru el… ci pentru noi.

Rareș a început tratamentul cu ajutorul meu; l-am dus la spital, i-am cumpărat medicamentele din puținii bani pe care îi aveam puși deoparte pentru vacanța Marei după Bacalaureat. Am simțit că viața mă pune din nou la încercare: cât poți sacrifica pentru cineva care te-a rănit atât de tare?

Într-o zi, Rareș mi-a spus:

— Ana… îți mulțumesc că nu m-ai lăsat pe drumuri. Știu că nu merit nimic din ce faci pentru mine. Dacă aș putea da timpul înapoi…

L-am privit lung:

— Timpul nu se mai întoarce niciodată, Rareș. Dar poate putem găsi o cale să trăim cu ce avem acum.

Mara a început treptat să-i vorbească, întâi monosilabic, apoi tot mai mult. L-am văzut cum se topește de bucurie când ea îi adresa o întrebare banală despre școală sau despre vreme.

Au trecut luni de zile așa: între spitale, tratamente și încercări stângace de apropiere. Rareș s-a stins într-o dimineață liniștită de toamnă, cu Mara și cu mine lângă el. Înainte să plece, mi-a spus:

— Ana… ai fost mereu mai bună decât mine. Îți mulțumesc că m-ai iertat… sau măcar că ai încercat.

După înmormântare, Mara m-a întrebat:

— Crezi că ai făcut bine că l-ai primit?

Am privit cerul cenușiu și am simțit o pace ciudată în suflet.

— Nu știu dacă există bine sau rău absolut… Poate că uneori trebuie doar să faci ceea ce simți că e corect pentru tine.

Oare cât putem ierta cu adevărat? Și cât din iertare e pentru ceilalți… sau pentru noi înșine?