Nuntă cu un singur mireasă: Povestea mea despre curaj, dragoste și alegeri imposibile

— Nu pot să cred că se întâmplă asta, șopteam printre lacrimi, în timp ce țineam buchetul strâns la piept. În jurul meu, sala de evenimente era plină de oameni: rude, prieteni, colegi de la serviciu. Toți mă priveau cu milă sau cu neîncredere, iar eu simțeam cum mă sufoc sub greutatea privirilor lor. Mireasa fără mire. Asta eram eu.

Totul s-a întâmplat atât de repede. Cu doar două ore înainte să ajungem la biserică, Radu a început să se plângă de o durere puternică în piept. La început am crezut că e doar stresul zilei, dar când l-am văzut palid și transpirat, am știut că nu e bine. Mama lui, doamna Viorica, a sunat imediat la 112. În câteva minute, ambulanța a venit și l-a luat. Eu am rămas pe scările blocului, cu voalul fluturând în vânt și cu inima sfâșiată.

— Nu pleca! strigam după el, dar ușa ambulanței s-a închis fără milă.

Tata a venit lângă mine și m-a luat în brațe. — Hai înapoi sus, să te schimbi. Nunta nu mai are rost.

Dar eu nu puteam să accept asta. Am simțit că dacă renunț acum, totul se va destrăma. Am intrat în apartament, am privit rochia albă în oglindă și am decis: voi merge mai departe. Pentru mine, pentru Radu, pentru toți cei care au venit să ne fie alături.

Am ajuns la biserică singură, cu nașii lângă mine. Preotul m-a privit lung.

— Domnișoară Ana, sunteți sigură că vreți să continuați?

— Da, părinte. Pentru că dragostea noastră nu depinde de o zi sau de un act. E mai mult decât atât.

Mama lui Radu a izbucnit în plâns. — Cum poți să faci asta? Să te măriți fără el? Ce vor zice oamenii?

Am simțit cum mă arde rușinea pe obraji. Dar am ridicat capul.

— Nu mă mărit fără el. Îl aștept. Dar azi vreau să fiu puternică pentru el.

Ceremonia a fost ciudată, ca un vis urât din care nu mă puteam trezi. Am stat singură în fața altarului, cu lumânarea aprinsă și cu vocea tremurândă la fiecare rugăciune. Oamenii șușoteau pe la spate:

— Săraca fată… Ce-o fi pățit băiatul?
— Cine știe dacă se mai face nunta…

După slujbă, am mers la restaurant. Muzica era tristă, mesele pline de mâncare neatinsă. Unchiul Gheorghe a încercat să destindă atmosfera:

— Hai, măi copii, să bem pentru sănătatea lui Radu! Să-i dea Dumnezeu putere!

Dar nimeni nu avea chef de glume sau dansuri. Eu stăteam la masa mirilor și mă uitam la scaunul gol din dreapta mea. Telefonul suna din când în când: ba medicul de gardă, ba sora lui Radu care îmi dădea vești din spital.

— E stabilizat acum, dar trebuie să-l ținem sub observație… Nu știm încă ce are exact.

Într-un colț al sălii, mama mea discuta aprins cu mama lui Radu:

— Nu trebuia să o lași să facă asta! O să râdă tot satul de noi!
— Las-o, Vasilica! Fata ta e mai puternică decât crezi!

Am simțit cum mă apasă toate privirile și toate așteptările celor din jur. M-am ridicat și am ieșit afară, sub cerul înnorat de iunie. Am început să plâng în hohote.

— De ce mie? De ce azi? Ce-am făcut greșit?

M-am gândit la Radu: cum mă ținea de mână când mergeam prin Herăstrău, cum îmi promitea că va fi mereu lângă mine. Acum era singur într-un salon rece de spital, iar eu eram singură între sute de oameni care nu știau ce să-mi spună.

Spre seară, prietena mea cea mai bună, Irina, a venit lângă mine.

— Ana, hai înapoi în sală. Toți te așteaptă. Fii tu însăți! Arată-le că dragostea voastră nu depinde de o zi sau de o petrecere.

Am intrat din nou și am ridicat paharul:

— Vreau să vă mulțumesc tuturor că sunteți aici pentru noi. Azi nu e ziua pe care am visat-o, dar e ziua în care am învățat cât de mult contează oamenii din jurul nostru. Și cât de mult îl iubesc pe Radu.

Oamenii au început să aplaude timid. Unii au plâns, alții au zâmbit amar. Dar atmosfera s-a schimbat puțin: s-au spus povești despre noi doi, s-au împărțit amintiri frumoase și s-au făcut promisiuni că totul va fi bine.

Noaptea târziu, când sala s-a golit și am rămas doar eu cu nașii și părinții mei, am primit un mesaj de la Radu:

„Te iubesc. Îmi pare rău că nu sunt acolo cu tine. Promit că vom avea nunta noastră adevărată când ies de aici.”

Am zâmbit printre lacrimi și am știut că am făcut ce trebuia.

Acum, după câteva luni, Radu e bine și ne pregătim din nou pentru nuntă — una mică, doar cu cei dragi aproape. Dar încă mă întreb: oare câți dintre noi ar avea curajul să meargă mai departe când totul pare pierdut? Ce contează mai mult: tradiția sau iubirea adevărată?