Scrisori din trecut: Povestea unei iubiri ascunse

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Ilinca! — vocea fiicei mele, Mara, răsună ascuțit în sufrageria scufundată în dezordine. Cutii, haine vechi, albume foto și mirosul greu al trecutului pluteau peste tot. Mă uitam la ea, cu ochii roșii de plâns și mâinile tremurânde, ținând în palmă o scrisoare veche, găsită într-o cutie de pantofi ascunsă sub patul conjugal.

— N-am știut… Nu am știut nimic, Mara. — vocea mea era abia o șoaptă. Mă simțeam ca o străină în propria viață, ca și cum cineva ar fi tras brusc cortina și mi-ar fi arătat o piesă de teatru la care nu participasem niciodată.

Totul a început într-o după-amiază ploioasă de martie, la două săptămâni după ce l-am îngropat pe Doru. Trei decenii și jumătate am fost soția lui. Am crescut împreună, am trecut prin Revoluție, prin lipsuri, prin bucurii mici și mari. Îl credeam cel mai sincer om din lume. Știam fiecare rid de pe fața lui, fiecare gest, fiecare poveste din copilărie. Sau cel puțin așa credeam.

În timp ce făceam ordine printre lucrurile lui, am dat peste acea cutie. Era veche, legată cu o sfoară subțire, ascunsă sub o pătură groasă. Am deschis-o cu teamă, ca și cum aș fi știut că acolo se află ceva ce nu trebuia să văd. Înăuntru erau zeci de scrisori, toate adresate unei femei: Adriana. Prima lui iubire, despre care îmi povestise cândva, demult, ca despre o poveste fără importanță.

Am citit prima scrisoare cu inima bătându-mi nebunește în piept:

„Dragă Adriana,

Nu știu dacă vei citi vreodată aceste rânduri. Poate că nici nu ar trebui să le scriu. Dar sunt zile când mă gândesc la tine mai mult decât ar trebui…”

Mâinile îmi tremurau. Am citit rând după rând, an după an. Scrisorile nu erau răspunsuri — doar monologuri ale sufletului lui către ea. Îi povestea despre viața noastră, despre Mara când s-a născut, despre necazuri și bucurii. Dar printre rânduri era mereu dorul acela nespus, regretul pentru ceva pierdut demult.

— Mama… — Mara s-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat strâns. — Nu e vina ta.

Dar nu puteam să nu mă întreb: Cine fusese Doru cu adevărat? Fusese vreodată al meu? Sau doar un bărbat care încerca să-și umple golul lăsat de altcineva?

În zilele care au urmat, am început să privesc altfel fiecare amintire. Zâmbetul lui când mă privea dimineața la cafea — era pentru mine sau pentru umbra Adrianei? Când mă ținea de mână la spital, când eram bolnavă — era dragoste sau doar loialitate? M-am simțit trădată și rușinată că nu am știut nimic atâția ani.

Am încercat să vorbesc cu sora lui Doru, Lidia. Poate ea știa ceva.

— Ilinca… — a oftat ea adânc la telefon. — Doru a iubit-o mult pe Adriana. Dar ea a plecat în Germania înainte de Revoluție și nu s-au mai văzut niciodată. Tu ai fost totul pentru el după aceea.

— Atunci de ce toate scrisorile astea? De ce nu mi-a spus?

— Poate că unele răni nu se vindecă niciodată. Poate că a avut nevoie să scrie ca să poată merge mai departe.

Am stat nopți întregi citind scrisorile. Unele erau pline de dorință și regret, altele vorbeau despre mine și Mara cu dragoste sinceră. Dar mereu se întorcea la ea — la Adriana cea pierdută.

Într-o zi am găsit curajul să-i scriu eu însămi Adrianei. Am găsit adresa ei veche pe un plic:

„Adriana,

Nu știu dacă vei primi vreodată această scrisoare. Sunt Ilinca, soția lui Doru. Am găsit scrisorile lui către tine după ce a murit. Nu-ți cer nimic. Vreau doar să știu: ai simțit vreodată că el nu te-a uitat?”

Am trimis scrisoarea fără speranță. După două săptămâni am primit răspuns:

„Dragă Ilinca,

Nu am primit niciodată scrisorile lui Doru. Nu am știut că a continuat să mă iubească în felul acesta. Am avut și eu viața mea aici, cu familia mea. Îmi pare rău pentru durerea ta. Dar cred că Doru te-a iubit în felul lui unic și profund.”

Am plâns ore întregi după ce am citit răspunsul ei. Nu era vina ei. Nu era vina mea. Poate nici măcar a lui Doru.

Într-o seară, Mara m-a găsit stând pe balcon, privind orașul luminat slab.

— Ce vei face acum?

— Nu știu… — am răspuns sincer. — Poate că trebuie să-l iert pe Doru pentru că a fost om și a purtat în suflet o rană veche. Poate că trebuie să mă iert pe mine pentru că am crezut că iubirea e simplă.

Au trecut luni de atunci. Încet-încet am început să-l privesc pe Doru altfel: ca pe un om imperfect, cu doruri și regrete ca oricare altul. Am păstrat cutia cu scrisori într-un sertar ascuns — nu ca pe o povară, ci ca pe o lecție despre cât de puțin știm uneori despre cei pe care îi iubim cel mai mult.

Mă întreb adesea: Oare putem cunoaște vreodată cu adevărat sufletul celui de lângă noi? Sau suntem doar doi străini care se țin de mână prin ceața propriilor secrete?