Testamentul de pe noptieră: Povara unei alegeri

— Nu e corect! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în mâini hârtia mototolită. Marta s-a oprit în pragul ușii, cu ochii mari, întrebători. În camera mamei mirosea încă a ceai de tei și a parfum vechi, iar lumina slabă a veiozei făcea umbre ciudate pe pereți. Testamentul era acolo, pe noptieră, sub cartea ei preferată. L-am găsit din întâmplare, căutând o batistă, și de atunci nu mai pot să dorm.

Mama murise cu două săptămâni în urmă. Încă nu mă obișnuisem cu liniștea apăsătoare din casă, cu lipsa pașilor ei grăbiți sau cu vocea caldă care mă certa blând când uitam să-mi pun fularul. Îmi era dor de ea cu o disperare care mă sufoca. Dar acum, după ce am citit testamentul, dorul s-a amestecat cu furie și neputință.

— Ce-ai găsit acolo? a întrebat Marta, apropiindu-se încet.

Am ezitat o clipă. Sora mea mai mică, mereu răsfățată, mereu protejată de mama. Întotdeauna am simțit că eu trebuie să fiu cea responsabilă, cea care cedează prima. Dar acum nu mai puteam să tac.

— Uite! i-am întins hârtia. Citește!

Marta a luat testamentul și l-a citit în tăcere. Ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Nu… Nu poate fi adevărat…

Mama lăsase apartamentul din București doar Martei. Eu primeam casa bătrânească din satul bunicilor, la zeci de kilometri depărtare, o ruină pe care abia dacă o mai ținea pământul. Niciun cuvânt despre motivele ei. Nicio explicație. Doar o semnătură tremurată la final.

— Poate a greșit… Poate voia să spună altceva… a bâiguit Marta.

— Nu fi naivă! am izbucnit. Știa foarte bine ce face! Tu ai primit totul! Eu… eu nu însemn nimic pentru ea?

Marta a început să plângă în hohote. Am simțit o bucurie amară văzând-o atât de vulnerabilă, dar imediat m-a cuprins vinovăția. Nu era vina ei. Sau era?

Am petrecut noaptea aceea certându-ne, aruncându-ne vorbe grele, scoțând la suprafață toate frustrările adunate în ani de zile: „Tu ai fost mereu favorita!”, „Tu ai avut voie să greșești!”, „Eu am muncit pentru tot!”

A doua zi dimineață, am plecat fără să spun nimic. Am luat trenul spre satul bunicilor, cu testamentul în geantă și inima frântă. Pe drum, am încercat să-mi amintesc momentele frumoase cu mama: cum mă ținea de mână când eram mică, cum îmi făcea clătite duminica dimineața, cum mă învăța să cos nasturi la lumină de lampă. Dar toate păreau acum minciuni.

Ajunsă la casa bătrânească, am găsit-o așa cum mi-o aminteam: acoperișul găurit, ferestrele sparte, iarba crescută până la genunchi. Am intrat și am simțit mirosul de mucegai și praf. M-am prăbușit pe podea și am plâns ore întregi.

În zilele următoare, vecinii au început să mă viziteze. Tanti Ileana mi-a adus plăcintă cu brânză și mi-a spus:

— Mamă-ta venea des aici după ce-a murit tata-tău. Zicea că-i liniște și că-i amintește de copilărie.

Am început să mă întreb dacă nu cumva mama voia să-mi lase ceva mai mult decât o ruină: poate voia să-mi dea rădăcini, un loc unde să mă regăsesc. Dar gândul că Marta primea tot ce era mai bun nu-mi dădea pace.

Într-o seară ploioasă, Marta a venit la mine în sat. A intrat udă leoarcă și m-a îmbrățișat fără să spună nimic. Am stat așa minute în șir.

— Nu vreau apartamentul fără tine… Nu pot trăi cu gândul că te-am pierdut și pe tine, mi-a șoptit.

Am plâns împreună ca două copile rătăcite. Am vorbit toată noaptea despre copilărie, despre dorințele și temerile noastre, despre cât de mult ne-a iubit mama pe fiecare în felul ei.

— Poate că n-a știut să ne arate la fel… Poate că a greșit… Dar nu cred că a vrut să ne rănească pe niciuna dintre noi, a spus Marta.

Nu știu dacă voi putea ierta vreodată pe deplin. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Dar știu că nu vreau să-mi pierd sora din cauza unei hârtii scrise în grabă.

Uneori mă întreb: oare cât valorează cu adevărat o moștenire? Și ce rămâne din dragostea unei mame când testamentul ei ne desparte? Poate găsim puterea să iertăm sau rămânem prizonieri ai trecutului?