Între două lumi: Povestea unei soacre care încearcă să-și găsească locul

— Irina, mă ajuți puțin cu salata? am întrebat-o, încercând să-mi ascund vocea tremurândă în timp ce tocai roșiile în bucătăria mică a cabanei. Din sufragerie, râsetele lui Vlad și ale Irinei răsunau peste masa încărcată cu farfurii goale și resturi de cozonac. M-am oprit o clipă, ascultând cum fiul meu îi povestea ceva despre facultate, iar ea îi răspundea cu un râs cristalin, cald. M-am simțit invizibilă.

Am așteptat câteva secunde, sperând că va veni. Dar nu s-a ridicat. Am auzit doar vocea ei: — Vin imediat, mama Maria! Dar „imediatul” acela s-a transformat în zece minute, apoi în douăzeci. Am terminat singură salata, am pus masa și am încercat să-mi reprim gândurile care mă rodeau: oare nu mă place? Oare am făcut ceva greșit?

Când au venit în bucătărie, Vlad a sărutat-o pe frunte și a luat-o de mână. — Ce bine miroase! a exclamat el. Irina a zâmbit larg, dar privirea ei a trecut pe lângă mine ca și cum eram doar o piesă de mobilier.

Am crescut într-o familie unde mama și bunica găteau împreună, râdeau și povesteau. Pentru mine, bucătăria era inima casei. Poate de aceea m-a durut atât de tare indiferența Irinei. M-am simțit ca un intrus în propria familie.

Seara, după ce am strâns masa, am ieșit pe terasă cu o cană de ceai. Aerul era rece, iar lacul sclipea sub lumina lunii. Vlad a venit lângă mine.

— Mamă, ești bine? Pari supărată.

Am ezitat. Nu voiam să par cicălitoare sau geloasă pe timpul lor împreună.

— Vlad, mi-ar fi plăcut să mă ajute Irina la masă. Nu pentru că nu mă descurc singură, ci… aș fi vrut să petrecem timp împreună.

El a oftat și s-a uitat la mine cu o blândețe care m-a făcut să-mi dau lacrimile înapoi.

— Mamă, Irina e timidă. Îi e teamă că nu face lucrurile „ca tine”. Mi-a spus că se simte stingheră când e vorba de gătit sau ajutor prin casă.

M-am simțit rușinată. Poate am fost prea critică fără să-mi dau seama. Poate privirile mele sau felul în care corectam fiecare detaliu au făcut-o să se simtă mică.

Noaptea aceea n-am dormit aproape deloc. M-am gândit la toate momentele când am corectat-o: „Așa nu se taie ceapa”, „Nu pune atâta sare”, „Lasă că fac eu”. Mi-am dat seama că poate eu am ridicat zidul dintre noi.

A doua zi dimineață, Irina stătea pe ponton cu o carte în brațe. Am inspirat adânc și m-am apropiat.

— Irina, pot să stau lângă tine?

A dat din cap timid și mi-a făcut loc pe bancă.

— Știi… voiam să-ți spun că mi-ar plăcea să gătim împreună. Nu contează dacă nu iese perfect. Important e să fim împreună.

A zâmbit ușor și mi-a spus încet:

— Mi-e teamă că nu sunt destul de bună… Știu cât de mult contează pentru dumneavoastră tradițiile astea.

Am simțit un nod în gât. Am luat-o de mână.

— Și eu am greșit. Poate am fost prea exigentă. Dar nu vreau decât să te cunosc mai bine. Să fim o familie adevărată.

A lăcrimat ușor și m-a îmbrățișat scurt, stângaci. Pentru prima dată am simțit că poate există speranță.

Ziua a trecut altfel. Am făcut împreună plăcintă cu mere — nu perfectă, dar cu râsete și stângăcii care ne-au apropiat mai mult decât orice discuție formală.

Seara, când Vlad ne-a văzut râzând în bucătărie, s-a luminat la față.

Acum, stau singură la masa din bucătărie și mă gândesc: De ce ne e atât de greu să ne spunem ce simțim? De ce lăsăm orgoliile și fricile să ne despartă? Oare câte familii se destramă din cauza unor tăceri neînțelese?

Voi cum ați reușit să construiți o relație cu nora sau soacra voastră? Ce v-a ajutat să treceți peste diferențele dintre generații?