Soacra mea, furtuna din casa mea: o poveste despre limite, iubire și supraviețuire

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! Am urlat în bucătărie, cu mâinile tremurând pe marginea chiuvetei, în timp ce soacra mea, Teresa, își făcea de lucru cu oalele mele, ca și cum ar fi fost ale ei. Vlad a intrat în cameră cu privirea aceea obosită, aceeași pe care o avea de fiecare dată când încercam să vorbim despre mama lui.

— Giulia, te rog… încearcă să înțelegi. E mama, nu pot să-i spun să nu vină la noi…

Am izbucnit în plâns. Era a treia oară săptămâna asta când Teresa apărea neanunțată, cu sacoșe pline de mâncare „ca la mama acasă”, cu sfaturi despre cum să-mi cresc copilul și cu priviri tăioase aruncate peste umăr. De fiecare dată când încercam să gătesc ceva nou, îmi spunea că „nu așa se face la noi în familie”. Când îl luam pe Matei în brațe, îmi spunea că îl răsfăț prea mult. Când voiam să ies cu Vlad la o plimbare, apărea brusc cu o poveste despre cât de singură se simte.

M-am mutat din Bacău la București pentru Vlad. Am lăsat totul în urmă: părinți, prieteni, jobul meu la librărie. Am crezut că aici voi construi ceva al meu. Dar de când am născut, casa noastră nu mai era a noastră. Era a Teresei. Și nimeni nu părea să observe asta în afară de mine.

Într-o seară, după ce Teresa a plecat trântind ușa pentru că nu i-am acceptat ciorba de burtă („Nu știu cum poți să-i dai copilului supă cremă din astea moderne!”), am stat pe canapea cu Vlad și am încercat să-i explic cât de sufocată mă simt.

— Vlad, nu mai am aer! Nu mai știu cine sunt! Parcă trăiesc viața altcuiva…

El s-a uitat la mine lung, apoi a oftat:

— Știu că e greu. Dar e mama… A rămas singură după ce tata a murit. Nu vreau să sufere.

— Și eu? Eu nu contez? Familia noastră nu contează?

A tăcut. Și tăcerea lui a spus totul.

În zilele care au urmat, Teresa a început să vină tot mai des. Îmi schimba ordinea lucrurilor prin casă, îmi critica hainele („Nu te avantajează culoarea asta, Giulia!”), îi spunea lui Vlad ce decizii să ia la serviciu. Într-o zi am găsit-o în dormitorul nostru, cotrobăind prin dulapuri.

— Ce faci aici?

— Voiam doar să văd dacă ai nevoie de ajutor la ordine. Uite câte lucruri ai aruncate peste tot!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Am ieșit din cameră fără să spun nimic, dar în acea noapte am plâns până târziu. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema. Poate că nu sunt destul de bună pentru familia asta. Poate că nu merit liniște.

Apoi au început certurile cu Vlad. Tot mai dese, tot mai aprinse. Matei plângea în camera lui, iar eu mă simțeam prinsă într-o capcană fără ieșire.

Într-o duminică dimineață, când Teresa a venit iar fără să anunțe și m-a găsit în pijama, mi-a spus:

— Nu e frumos să stai așa toată ziua. Ce-ar zice lumea dacă ar vedea?

Atunci am cedat.

— Teresa, te rog! E casa mea! Vreau să am intimitate! Vreau să pot respira!

A rămas blocată câteva secunde, apoi a început să plângă:

— Nu mă vrei aici… Nici tu, nici Vlad… Am rămas singură pe lume și nici măcar nora mea nu mă suportă…

Vlad a venit alergând din sufragerie și m-a privit acuzator:

— Ce i-ai făcut mamei?

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit din casă fără să știu unde merg. Am mers pe jos ore întregi prin cartierul nostru gri din Drumul Taberei, încercând să-mi adun gândurile.

Mi-am sunat mama. Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc iar în plâns.

— Giulia, trebuie să-ți aperi familia ta. Să pui limite. Dacă tu nu o faci, nimeni nu o va face pentru tine.

În seara aceea m-am întors acasă hotărâtă să schimb ceva. L-am luat pe Vlad deoparte și i-am spus:

— Ori punem limite împreună, ori nu mai pot continua așa. Nu vreau ca Matei să crească într-o casă plină de tensiuni și reproșuri.

A fost prima dată când Vlad m-a privit cu adevărat. A văzut durerea din ochii mei și cred că atunci a înțeles cât de mult suferisem.

A doua zi am chemat-o pe Teresa la o discuție. Am tremurat toată dimineața până a venit. Am vorbit calm, dar ferm:

— Teresa, te rog să ne anunți înainte să vii. Avem nevoie de spațiul nostru ca familie. Îți mulțumesc pentru tot ce faci pentru noi, dar trebuie să învățăm să fim pe picioarele noastre.

A plâns din nou, dar de data asta Vlad a fost lângă mine.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Teresa vine acum doar când o invităm și încearcă să respecte regulile casei noastre. Relația cu Vlad s-a schimbat: suntem mai uniți ca niciodată, dar încă port în mine frica aceea că oricând totul s-ar putea destrăma.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am rănit-o prea tare pe Teresa. Dar știu că dacă nu aș fi pus aceste limite, m-aș fi pierdut pe mine însămi.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge” și să ne apărăm liniștea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?